SHARE
SHARE
Anul înscrierii 1999, COD 906
1. Sarmizegetusa Regia - Grădiştea de Munte, cod LMI HD-I-s-A-03190 - album foto, tur virtual și ilustrație video
2. Cetatea dacică de la Costeşti Cetăţuia, cod LMI HD-I-s-A-03178 - album foto, tur virtual și ilustrație video
3. Cetatea dacică de la Costeşti Blidaru, cod LMI HD-I-s-A-03181 - album foto
4. Cetatea dacică Luncani-Piatra Roşie, cod LMI HD-I-s-A-03200 - album foto
5. Cetatea dacică de la Băniţa, cod LMI HD-I-s-A-03156 - album foto
6. Cetatea dacică de la Căpâlna, cod LMI AB-I-s-A-00020 - album foto
Complexul fortificat, cunoscut sub numele generic de Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, este situat în sectorul central şi vestic al unităţii geografice cu acelaşi nume, concentrate în jurul Apei Oraşului (râul Grădiştei), ce izvorăşte din masivul Godeanu şi se varsă în râul Mureş la Orăştie. Răspândite de-a lungul numeroaselor văi ale masivului, dispuse pe platforme somitale, pe terase naturale sau artificiale, a căror altitudine variază între valorile de 500-950 m, găsim aici o serie de habitate, cele mai multe fortificate, cu caracteristici şi forme de o unitate surprinzătoare, care domină drumurile de acces către habitatul principal, Sarmizegetusa, de pe culmile Dealului Grădiştea (o ramificaţie a masivului Godeanu), aflat la 1200 m altitudine.
Seria cetăţilor şi a turnurilor de apărare ale Sarmizegetusei, începe cu principala cale de acces către capitala regatului dac, care pornea din Valea Mureşului, urmând către amonte Apa Grădiştei, apărată în punctul de gâtuire al văii de cetăţile de la Costeşti-Cetăţuie şi Costeşti-Blidaru, ca şi de sistemul de turmuri şi fortificaţii de mici dimensiuni ca Făeragul sau Cetăţuia Înaltă.
Accesul dinspre nord-est era apărat de fortificaţiile de la Cugir, Grădiştea de Munte-Vârful lui Hulpe şi habitatul de la Feţele Albe. Din acest grup făcea parte şi cetatea de la Căpâlna, situată pe valea Sebeşului, paralelă cu Apa Oraşului.
Un eventual atac din direcţia sud-vest era controlat de fortificaţia de baraj - Cioclovina-Ponorici, ca avanpost înaintat către est şi sud-est al cetăţii Luncani-Piatra Roşie, care controla un important nod de căi de acces dinspre vest către capitala regatului dac.
Venind dinspre sud, munţii puteau fi trecuţi prin pasurile Vâlcan şi Merişor, supravegheate de fortificaţia de la Băniţa. Dacă inamicul urma drumul care traversa pasul Urdele, înaintarea era barată de fortificaţia de la Polovragi, iar o eventuală coborâre a munţilor spre Transilvania era apărată de cetatea de la Căpâlna.
Singura cale de acces către Sarmizegetusa-Grădiştea de Munte, rămasă fără fortificaţii era aceea, mai dificilă, care venea dinspre est şi ajungea la izvoarele râului Jiu pe culmile masivului muntos: este drumul urmat de armata romană în 101-102, jalonat de castrele de marş de la Vârful lui Pătru, Jiguru, Comărnicel şi Muncel şi care l-a condus pe Traian până sub zidurile Sarmizegetusei. Legătura între cetăţi era asigurată de un sistem arborescent de turmuri de pază, care erau, ele însele, puncte de rezistenţă (inclusiv pe segmentul Costeşti-Cetăţuie - Sarmizegetusa Regia).
Toate aceste fortificaţii (Costeşti-Cetăţuie, Costeşti-Blidaru, Luncani-Piatra Roşie, Băniţa, Căpâlna, Vârful lui Hulpe şi Cugir, ultimele două puţin sau deloc cercetate arheologic, amplasate pe o suprafaţă de aproximativ 150 Km2, fac parte din sistemul defensiv conceput de daci pentru apărarea centrului de putere (Sarmizegetusa Regia, după Ptolemeu) al teritoriului regatului dac. Întregul sistem de apărare va fi complet distrus în 106.p.Chr. ca urmare a anexării regatului Daciei la Imperiul Roman.
Ca noţiune geografică, Dacia acoperă teritoriul locuit din timpuri străvechi de ramura nordică a tracilor. Cele mai însemnate neamuri care s-au manifestat din punct de vedere militar şi istoric sunt geţii, semnalaţi prima dată de de Istoriile lui Herodot ( Istorii,IV, 93) în legătură cu expediţia lui Darius din 514-513 a.Chr. împotriva sciţilor şi dacii, menţionaţi mult mai târziu, începând din sec.I a.Chr.(Caesar, De bello Gallico,VI,25,1) Faptul că Strabon(Geogr.VII,3,12), afirma că “geţii sunt cei care se intind spre Pont şi spre răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania" şi că “dacii au aceeaşi limbă cu geţii" (Strabon,Geogr.VII,3,13) arată că o deosebire etno-lingvistică între cele două neamuri este dificil de susţinut şi explică, alături de avansul Romei spre Dunărea de Jos, deplasarea centrelor de putere dinspre spaţiile extracarpatice spre cel transilvan, petrecută cândva în a doua jumătate a sec. II a. Chr.
Numele de Dacia este menţionat prima dată pe timpul împăratului Augustus, de comentariile geografice ale lui M.Vipsanius Agrippa (De mensuratio provinciarum, 8.)Toţi autorii antici (Plinius cel Bătrân ,Nat. hist. I, 47 şi Tacitus - Agricola, 41, 2.) înţeleg prin Dacia teritoriile nord-danubiene. Limita nordică a teritoriilor locuite de daci era considerată Pădurea Hercinică (Iulius Caesar, De bello Gallico, VI, 25, 2), opinie întărită şi de afirmaţiile lui Strabon (Geogr.,VII,3,12)
Civilizaţia locuitorilor din nordul Dunării (agricultură, creşterea animalelor, pescuitul, extracţia şi prelucrarea minereului) ale cărei caracteristici sunt reflectate de documentaţia arheologică, era comparabilă în zorii erei creştine cu cea cunoscută la alte populaţii ale epocii Latène-ului târziu.
Densitatea şi dinamica societăţii autohtone în sec.I p. Chr. sunt rezultatul unei evoluţii lente, dar sigure, ale populaţiilor de pe ambele maluri ale Dunării inferioare şi pe care lumea greacă o cunoscuse încă din timpul colonizării spaţiului pontic.
Dintre toate civilizaţiile vecine geţilor, civilizaţia grecilor de pe malul Mării Negre a avut o influenţă majoră asupra culturii rural-pastorale a geţilor, iar aculturaţia pe care influenţa grecească a operat-o asupra culturii materiale a triburilor nord dunărene, a fost profundă.
În timp ce elementele formale greceşti au fost asumate şi transpuse în forme locale, influenţele orientale scitice venite din nordul Mării Negre, adoptate de aristocraţia războinică a uniunilor de triburi autohtone, au o valoare mai degrabă cantitativă. Fără a fi neglijabile, ele rămân o modă (arme, alături de un bogat repertoriu ornamental), manifestată mai ales în funeraria.
În afara profundelor influenţe greceşti şi elenistice, teritoriul de la nord de Dunăre a cunoscut mişcări de populaţie, infiltrări etnice pe care trebuie să le prezentăm, cu atât mai mult cu cât în spaţiul intracarpatic, unde sursele scrise îi localizează mai târziu pe daci, informaţia arheologică anterioară sec.II a. Chr. este net inferioară faţă de varietatea şi bogăţia descoperirilor din zona extracarpatică.
Civilizaţia celtică, civilizaţia celei de a doua epoci a fierului şi a democraţiei militare avansate, va intra, începând cu sec.IV a. Chr. într-o perioadă de mari cuceriri, care va lăsa urme puternice în Europa, inclusiv în lumea clasică a Italiei, Greciei şi Asiei Mici. Din teritoriul României actuale, Transilvania şi bazinul Timişului au căzut sub dominaţia directă a celţilor, după cum o demonstrează datele arheologice. Nici o sursă antică nu menţionează numele triburilor celtice care au pătruns în partea vestică a României. Deşi autohtonii au opus rezistenţă, au fost înfrânţi de spiritul combativ şi armele mai perfecţionate ale noilor veniţi. Habitatele populaţiei celtice, cercetate până acum, nu diferă prin organizare de modelele cunoscute pentru cele ale populaţiilor locale. Nu a fost descoperit nici un habitat fortificat celtic cu ziduri de incintă de tip murus Gallicus, ca în Gallia sau Germania. După 250 a. Chr. şi începutul secolului următor, numărul celţilor descreşte şi, practic, caracteristicile culturale specifice lor nu mai apar în aşezări sau necropole, fie pentru că au dispărut în masa populaţiei locale, fie pentru că s-au retras în câmpia Tisei. In perioada ulterioară, numai triburile celtice ale scordiscilor, în sud-vestul României şi ale anarţilor în zonele de nord-vest mai sunt menţionate de izvoarele scrise, fără a juca un rol politic proeminent
Pentru a închide această paranteză, trebuiesc amintiţi şi bastarnii, o populaţie germanică din grupul sueb, care deja la sfârşitul sec. III a. Chr. se stabilise în zona cuprinsă între Carpaţii Răsăriteni şi râul Nistru Influenţa lor asupra culturii materiale a geţilor sau dacilor nu a depăşit cadrul local, iar diminuarea puterii lor militare corespunde începuturilor ridicării dacilor ca putere militară în regiunea de la nord de Dunărea Inferioară.
În prima jumătate a sec. II a.Chr., paralel cu evoluţia tehnologică (generalizarea roţii olarului, apariţia fierului de plug, utilizarea mai mare a pietrei ca material de construcţie) constatăm atât în interiorul arcului intracarpatic , cât şi în exteriorul acestuia , apariţia unor situri mari şi bogate: Brad, Răcătău, Poiana, Barboşi, Popeşti, Bâtca Doamnei, Ocniţa, Pecica, Piatra Craivii, Căpâlna, Costeşti-Cetăţuie, Sighişoara sau Şimleul Silvaniei. Elementele de fortificare şi organizare internă similare exemplifică noua tipologie a habitatului-dava (habitat fortificat sau acropolă fortificată) - centrul unui teritoriu controlat de o uniune tribală.
Descoperirile arheologice indică existenţa unei populaţii prospere: tezaure monetare, vase de bronz sau sticlă, recipiente ceramice de lux, sunt acumulate fie prin comerţ, fie prin expediţii războinice. Obiectele de podoabă din argint (fibule, colane, falere, vase de ceremonie), datate din ultima parte a sec.II a. Chr. până la începuturile primului secol al erei creştine, aveau menirea de a sublinia statutul social al deţinătorului.
Dezvoltarea unei civilizaţii barbare prospere în afara lumii antice clasice greceşti sau romane a fost favorizată de pragmatismul elitelor politice şi religioase care a condus la dispariţia vechiului sistem al particularităţilor tribale în favoarea unei puteri centrale, unice, proces ilustrat de domnia lui Burebista (circa 82 - 44 î.Chr).
Contactele cu lumea coloniilor greceşti, urmată în timpul lui Burebista de controlul asupra unora din oraşele greceşti pontice, a contribuit la adoptarea modelului elenistic pentru fortificaţiile din munţii Orăştiei. Urmaşii regatului lui Burebista au continuat acest efort, mai ales în zona de sud-vest a Transilvaniei până în momentul cuceririi romane.
Nu este nici o îndoială că puterea politică a dispus de susţinerea unei elite militare (dovedită de apariţia cetăţilor cu incinte de piatră, dar şi a celor cu funcţii strict militare, cum sunt cele de la Costeşti-Blidaru şi Luncani-Piatra Roşie în a doua jumătate a sec.I ).
Existenţa unei aristocraţii războinice, probată arheologic de turnurile-locuinţă ale aşezărilor sau acropolelor fortificate (Costeşti-Cetăţuie, Căpâlna, Tilişca) era bine fixată în conştiinţa autorilor greci şi latini, care-i denumeau pe aceşti conducători militari tarabostes ( Dion Cassius, LXVIII)
Semnul distinctiv al valorii lor sociale era pileus-ul de unde şi numele de pileati, transmis de autorii latini. In ajunul cuceririi romane, unii dintre ei “erau rânduiţi < să se îngrijească > de fortificaţii", după cum ne informează Criton, medicul lui Traian. (Lexiconul Suidas, 5,2)
Cealaltă categorie socială erau cometai (Dion Cassius, LXVIII, 9, 1), sau capillati (Iordanes, Getica,XIII,72), care reprezentau cea mai mare parte a populaţiei, "restul poporului".
Supusă pentru prima dată de Burebista, aristocraţia tribală ereditară şi-a dat măsura în timpul campaniilor victorioase care au făcut din acesta stăpânul unui imens teritoriu şi "cel dintâi şi cel mai mare dintre regii Traciei, stăpânitor al ţinuturilor de dincoace şi dincolo de Dunăre"( IGB, I² 13.) Tot ea a fost cea care a beneficiat de moştenirea regelui, după ce s-a răsculat şi a pus capăt domniei acestuia în anul 44 a.Chr . (Strabon ,Geogr., VII, 3, 11)
Celălalt vector al civilizaţiei teritoriilor nord-dunărene a fost, fără îndoială, ideologia religioasă, în care legătura regelui cu divinitatea şi colaborarea cu marele preot au jucat un rol capital , după cum o demonstrează textele lui Strabon (Geogr., VII, 3, 11) şi ale lui Iordanes (Getica,XIII, 67, 71), care menţionează rolul deţinut de marele preot Deceneu încă din timpul regatului lui Burebista.
Relaţia strînsă dintre puterea militară şi religie este certificată de descoperirea sanctuarelor în toate cetăţile, inclusiv în cele cu funcţiuni strict militare (Costeşti-Blidaru, Luncani-Piatra Roşie), iar amploarea şi monumentalitatea zonei sacre de la Sarmizegetusa Regia probează existenţa unei puternice clase sacerdotale. Numeroase edificii destinate cultului sau zone sacre, temenoi, au fost descoperite în davae.
Aşa cum este în general admis pe baza informaţiilor lacunare ale izvoarelor antice, după moartea lui Burebista, regatul său a fost divizat, dar rolul preeminent al nucleului din munţii Orăştiei s-a păstrat, în condiţiile în care Deceneu, marele preot, preia conducerea. (Strabon, Geogr., VII, 3, 5 şi 3, 11; Iordanes, Getica,XIII, 67)
Commosicus, care-i succede lui Deceneu este rege, mare preot şi judecător suprem(Iordanes, Getica, 73). Acelaşi izvor menţionează că regele succesor al lui Commosicus este Coryllus, care va domni 40 de ani.
Cu alte cuvinte, începând cu Deceneu şi Commosicus, regii daci au cumulat toate puterile supreme şi trebuie să adăugăm că, până la cucerirea romană, nu dispunem de nici un indiciu relativ la o eventuală separare a acestor puteri.
Interpretarea istorică actuală, avansează, pe baza cercetărilor arheologice de la Sarmizegetusa, ipoteza existenţei capitalei regatului în acest loc în timpul lui Deceneu, sau cel mai târziu, în timpul lui Commosicus, înainte de a doua jumătate a secolului I. p. Chr.
Alături de cetăţi, în zona din jurul Sarmizegetusei a fost identificată o serie de habitate tradiţionale sau habitate compacte ca cele de la Feţele Albe şi Faţa Cetei, organizate pe zeci de terase antropogene. Ele îndeplineau funcţiunile unor centre economice, comerciale, administrative ale zonei din munţii Orăştiei.
În virtutea documentaţiei existente actualmente, care trebuie considerată o etapă a cercetării, care va fi dezvoltată sau poate fi chiar corijată de cercetările viitoare, se pot formula următoarele concluzii asupra istoriei şi dezvoltării sistemului defensiv conceput încă din această perioadă:
Cetatea de la Costeşti-Cetăţuie, împreună cu aşezarea civilă aferentă, este cu certitudine cea mai veche dintre cetăţile din munţii Orăştiei. Începuturile ei au fost plasate de cercetători între sec. II a. Chr. şi începutul secolului următor.
Existenţa pe amplasamentul viitoarei Sarmizegetusa a unei fortificaţii mai vechi rămâne o ipoteză de lucru, care are nevoie de dovezi şi argumente mai solide decât cele de care cercetarea arheologică dispune în acest moment. Cercetătorii sitului consideră că pe viitorul amplasament al Sarmizegetusei regale era un loc de cult, devenit Muntele sacru al dacilor (Kogaionon), în prima jumătate a sec. I a.Chr., când Deceneu accede la titlul de mare preot. Un argument în acest sens este faptul că Strabon cunoştea existenţa muntelui Kogaionon, dar nu cunoştea Sarmizegetusa, care va fi menţionată mai târziu de Ptolemeu, cu epitetul “regală".
In cetatea de la Costeşti-Cetăţuie, aceiaşi cercetători localizează reşedinţa conducătorului militar, posibil Burebista, şi consideră că în timpul domniei acestuia, fără îndoială după expediţia pontică, au fost construite elementele de fortificaţie de tip elenistic. În perioada următoare, în aceeaşi manieră elenistică, vor fi construite cetăţile Costeşti-Blidaru şi Luncani-Piatra Roşie.
Fortificaţiile de la Băniţa şi Căpâlna vor fi anexate ansamblului cetăţilor din munţii Orăştiei, ca avantposturi ale sistemului defensiv al capitalei regatului dac.
Cetăţile cu ziduri de incintă din piatră reprezentau la sfârşitul primului secol al erei creştine una dintre cele mai mari realizări ale arhitecturii militare din afara Imperiului Roman.
Organizarea sistemică a apărării centrului de putere din munţii Orăştiei, fenomen tipic şi caracteristic civilizaţiei dacice, este dovedită de identitatea materialelor folosite, planimetria fortificaţiilor, originalitatea structurilor portante.
Zidurile de incintă din piatră de talie sunt tipice cetăţilor Băniţa, Căpâlna, Costeşti-Cetăţuie (faza a II-a), Costeşti-Blidaru, Grădiştea de Munte, Vârful lui Hulpe, Luncani-Piatra Roşie.
Utilizarea pietrei, element caracteristic cetăţilor dacice grupate în jurul capitalei, asuma vechile utilizări tradiţionale (piatră sfărâmată), alături de blocuri din piatră de talie, noutatea şi originalitatea acestui sistem de apărare.
Studiul structurilor portante din piatră dovedeşte însuşirea celor mai elaborate tehnici constructive ale epocii, începând de la sistemul de construcţie al fundaţiilor (folosirea crepidomei), până la elevaţia zidurilor de incintă cu parament din blocuri de talie. Apareiajul zidurilor de incintă certifică cunoaşterea şi utilizarea unor instrumente de măsură şi control cunoscute în lumea greco-romană, inclusiv marcarea blocurilor de piatră (cu litere greceşti), în funcţie de poziţia lor în cadrul structurilor portante, probată de descoperirile de la Sarmizegetusa Regia, Costeşti-Cetăţuie, Costeşti-Blidaru.
Cetatea dacică de la Costești-Blidaru, latura sudică, incinta B, detaliu litera grecească teta. Foto Ciprian Sandu. 06.2012
Alegerea formelor şi tehnicilor este adecvată geomorfologiei terenului şi necesităţilor strategice: modelul planimetric elenistic este adoptat, fie în întregime (Costeşti-Blidaru şi Luncani-Piatra Roşie), fie în părţile cele mai expuse unui eventual atac (Costeşti-Cetăţuie, Băniţa, Căpâlna). Astfel, la Costeşti-Cetăţuie, zidul de piatră din spatele celor două valuri de pământ are un traseu unghiular care acoperă părţile cele mai expuse, iar la Băniţa, frontul scurt al apărării este suplinit de o serie de ziduri frontale, dispuse la distanţe variabile pe panta abruptă. Cetăţile dacice din munţii Orăştiei utilizează sistematic tehnica de construcţie denumită murus Dacicus, care presupune ziduri de parament de piatră de talie (legate la nivelul fiecărei asize prin tiranţi de lemn) şi emplekton din piatră sfărâmată şi pământ bătut, adaptare originală a celor mai bune tradiţii ale arhitecturii militare elenistice. Diferenţa esenţială dintre zidul de tip elenistic şi murus Dacicus consistă în înlocuirea butiselor din piatră de talie prin cuplarea tiranţilor interiori din lemn, între cele două paramente, fixând şi rigidizând astfel asizele de piatră ale paramentului exterior. Grosimea zidurilor de incintă, astfel construite, variază între 1,40 - 2,00 m (Băniţa) şi 3,30 m (Costeşti-Cetăţuie, Costeşti- Blidaru, Sarmizegetusa Regia). Efectul ciclopic al structurilor constructive era accentuat de înălţimea zidurilor de incintă (6-8m); astfel, înălţimea zidurilor ce mărginesc terasa XI de la Sarmizegetusa Regia era de aproape 14 m.
Sarmizegetusa Regia, zid incintă. Foto Ciprian Sandu. 06.2012
Apareiajul zidurilor este de tip rectangular şi neregulat:; dispunerea butiselor la nivelul aceleiaşi asize respecta alternanţa (Costeşti-Cetăţuie- paramentul exterior al turnului locuinţă II; Costeşti-Blidaru- paramentul exterior al incintei a II-a; Grădiştea Muncelului - paramentul interior al zidului exterior al terasei XI.
Legătura între paramentele de piatră ale zidului, prin emplekton, se realiza nu numai transversal, radial sau pe diagonală în cazul colţurilor turnurilor sau în zonele de traseu unghiular; legături longitudinale, au fost sesizate, în spatele paramentului; în emplekton, la Costeşti-Cetăţuie (colţul de nord est al turnului- locuinţă II); Costeşti-Blidaru (turnul 4 al primei incinte); Căpâlna (turnul-locuinţă)
Exemplul cel mai elaborat se regăseşte la Costeşti-Blidaru (poarta turnului- locuinţă a primei incinte), unde legătura dintre parament şi emplekton era asigurată prin mici butise din piatră.
Cetatea dacică de la Costești Blidaru, turn locuință. Foto Ciprian Sandu. 06.2012
Cercetările arheologice au pus în evidenţă utilizarea agrafelor în coadă dublă de rândunică sau chiar prezenţa unor gujoane verticale din lemn.
Cetatea dacică de la Costești Blidaru, detaliu sistem construcție coadă de rândunica. Foto Ciprian Sandu. 06.2012
Agrafe metalice au fost descoperite numai la Sarmizegetusa Regia-Grădiştea de Munte. O legătură suplimentară, între blocuri vecine ale aceleiaşi asize sau între două asize succesive, era realizată prin dispunerea în cruce a blocurilor (Costeşti-Blidaru - incinta II, Căpâlna - turnul-locuinţă, Costeşti-Cetăţuie - turnu- locuinţă I; Sarmizegetusa Regia - zidul exterior al terasei XI). Paramentul din piatră de talie este caracteristic pentru zidurile de incintă (Costeşti-Cetăţuie, Costeşti-Blidaru, Căpâlna, Luncani-Piatra Roşie, Băniţa), zidurile de susţinere ale teraselor antropogene de la Costeşti-Cetăţuie, Băniţa, Sarmizegetusa Regia, Feţele Albe).
Cetatea dacică de la Costești Blidaru, detaliu sistem construire zid. Foto Ciprian Sandu. 06.2012
La Sarmizegetusa Regia, cercetarea arheologică a evidenţiat la zidurile de susţinere ale teraselor zonei sacre existenţa unor turnuri de apărare, dintre care cel mai remarcabil este turnul pentagonal al zidului exterior al terasei XI.
Sarmizegetusa Regia, turn pentagonal. Foto Ciprian Sandu. 06.2012
În cadrul sistemului defensiv al cetăţilor dacice din munţii Orăştiei au fost sesizate şi structuri mixte,)cum ar fi: structurile în formă de tablă de şah (alternanţa blocurilor de talie cu piatră sfărâmată) sesizate la Costeşti-Blidaru (părţile de vest şi sud-vest ale incintei a II-a). O structură mixtă de un tip special a fost evidenţiată la zidul de incintă nr 2 de la Luncani-Piatra Roşie: alăturarea unei duble palisade din pari de lemn şi pământ unui zid de incintă de tip murus Dacicus.
Capacitatea defensivă a sistemului de fortificaţii din munţii Orăştiei era mărită de turnurile bastioane (Costeşti-Cetăţuie, Costeşti-Blidaru, Luncani-Piatra Roşie) sau de platformele de luptă amenajate în spatele zidurilor de incintă (Costeşti-Cetăţuie, Costeşti-Blidaru) sau direct pe platforma stâncoasă (Băniţa).
Arcul realizat din piatră de talie pare a fi fost cunoscut de daci, după cum ne lasă să presupunem fragmentele descoperite la Luncani-Piatra Roşie - turnul 2 al primei incinte.
Scările monumentale cu trepte masive din piatră sunt cunoscute în toate fortificaţiile: Băniţa, Căpâlna, Costeşti-Cetăţuie, Luncani-Piatra Roşie, Grădiştea de Munte. Ele sunt amplasate fie la intrarea în spaţiul fortificat al incintei sacre de la Grădiştea de Munte, fie în interiorul fortificaţiilor, în vecinătatea turnurilor- locuinţă (Costeşti-Cetăţuie, Luncani-Piatra Roşie, Băniţa). Aspectul monumental al scărilor este accentuat de “balustrade" - ziduri construite în piatră de talie.
Cetatea dacică de la Costeşti Cetăţuia, scara monumentală. Foto Ciprian Sandu. 06.2012
Dalajele din piatră, sesizate mai ales în interiorul aşezărilor, aşezate direct pe sol au dimensiuni impresionante: la Sarmizegetusa Regia, drumul către zona sacră are o lărgime de circa 5 metri.
Sarmizegetusa Regia, drum pavat. Foto Ciprian Sandu. 06.2012
La Luncani-Piatra Roşie, un alt drum cu dalaj de calcar a fost sesizat arheologic în direcţia celei de a doua incinte a fortificaţiei, având şi o ramificaţie către clădirea absidată de pe platou.
Dacă pentru majoritatea aşezărilor dacice, ceremoniile aveau loc în spaţii sacre, în cetăţile şi aşezările din munţii Orăştiei, oficierea cultului s-a dezvoltat în jurul sanctuarelor, care se grupează, din punct de vedere planimetric, în următoarele tipuri:
- sanctuare circulare cu cameră-altar central, tip cunoscut la Sarmizegetusa Regia, Feţele Albe.
Sarmizegetusa Regia, marele sanctuar circular. Foto Ciprian Sandu. 06.2012
- sanctuare rectangulare de tip aliniament cu tamburi din piatră de calcar: Sarmizegetusa Regia, Costeşti-Cetăţuie, Costeşti-Blidaru, Luncani-Piatra Roşie.
Sarmizegetusa Regia, sanctuar mare calcar terasa XI. Foto Ciprian Sandu. 06.2012
Cetatea dacică de la Costeşti Cetăţuia, sanctuar NE. Foto Ciprian Sandu. 06.2012
Până în prezent, numai la Sarmizegetusa Regia a fost sesizată delimitarea spaţiului sacru - temenos, prin pilonii din piatră de calcar.
- sanctuare cu absidă orientată nord-nord-vest, cu altare decorative: Luncani-Piatra Roşie
- din a doua jumătate a sec. I p.Chr. se cunoaşte un alt tip, sanctuar de formă circulară cu cameră absidată, orientată pe o axă NNV-SSE, atestat mai ales în siturile dacice din munţii Orăştiei: Sarmizegetusa Regia şi habitatele de la Rudele, Meleia, Pustiosu.
Cetatea dacică Luncani-Piatra Roşie, sanctuar. Foto Ciprian Sandu. 06.2012
Sanctuarele circulare, mai puţin numeroase, au fost construite fie în întregime din lemn (fortificaţiile dacice de la Brad, jud.Bacău şi Pecica, jud. Arad), fie din piatră şi lemn (două sanctuare la Sarmizegetusa Regia, două la Feţele Albe (unul la Racoş, jud.Braşov).
Imixtiunea conducătorilor triburilor nord dunărene, sub Burebista şi unii din susccesorii săi (Dion Cassius, II, 22, Horaţiu,Satirae, II, 6, 51-52) în războaiele civile ale Republicii romane, raidurile lor în noile posesiuni romane de la Dunărea de Jos vor deschide seria expediţiilor punitive ale romanilor la Dunărea de Jos, paralel cu amplificarea sistemului de apărare al regatului dac.
În a doua jumătate a secolului I p. Chr., Dunărea inferioară devine centrul de greutate al politicii romane: limesul Dunării de Jos rămânea vulnerabil în faţa poftelor războinice ale "barbarilor", mai ales ale dacilor, deveniţi cei mai periculoşi vecini ai imperiului (Dion Cassius, LIV,36,2; Tacitus, Istorii, III, 46) subliniază faptul că dacii, mai metodici decât ceilalţi barbari, atacau în timpul raidurilor de la sud de Dunăre chiar fortificaţiile romane. Preeminenţa lor evidentă, cu toate eforturile romanilor de a echilibra situaţia, prin instalarea sarmaţilor între Tisa şi Dunăre, se explică prin reunificarea triburilor sub conducerea lui Scorilo ( Frontinus, Stratagemata, I, 40, 4.), cândva către mijlocul sec.I p.Chr. În orice caz, în timpul domniei lui Domiţian, limesul de la Dunărea de Jos devine mai important decât limesul Rinului, obsesia puterii imperiale până la dinastia Flavilor.
Anul 85 deschide seria războaielor dintre daci şi romani şi o nouă etapă în politica imperiului faţă de regatul dac: expediţiile imperiale sunt orientate către zona nord-dunăreană, în direcţia centrului de putere din munţii Orăştiei.
Relaţia clientelară dintre regatul dac si imperiu, formalizată în tratatul de pace din anul 89 (Dion Cassius, LXVII, 7, 2-4), chiar în momentul în care conducătorul regatului dac devenea Decebal, nu semnifică încetarea ostilităţilor, ci doar amânarea lor. Împăratul Domitian decide măsuri suplimentare de asigurare a liniei Dunării faţă de aceşti amici et socii imprevizibili.
Politica imperială la Dunărea de Jos intră într-o nouă fază odată cu domnia lui Traian. Continuarea expediţiilor de jaf ale dacilor la sud de Dunăre, reală sau construită de propaganda imperială, va crea elementele unui nou casus belli, ai cărui actori principali vor fi împăratul Traian şi Decebal, ultimul rege dac.
În primăvara anului 101, împăratul începe campania contra dacilor. Legiunile Pannoniei şi Moesiei Superior compun corpul expediţionar care obţine o primă victorie la Tapae. Cu toată diversiunea organizată de Decebal în Moesia Inferior, soldată cu victoria romană pe locul viitorului Tropaeum Traiani, Decebal a trebuit să facă faţă în anul 102 ,asaltului roman chiar în centrul regatului său, munţii Orăştiei. După ce trupele ajung chiar sub zidurile Sarmizegetusei Regia, regele dac se vede silit să ceară pace şi să presteze actul de deditio începând cu propria persoană, ca odinioară Vercingetorix în faţa lui Caesar.
Condiţiile păcii din 102 îi obligau pe daci să-şi demoleze fortificaţiile. De asemenea, pierdeau toate avantajele de asistenţă militară şi financiară obţinute prin pacea din anul 89, iar imperiul anexa deja o parte a teritoriului aflat sub autoritatea lui Decebal. Intenţiile de cucerire a Daciei devin evidente odată cu începerea construcţiei podului peste Dunăre la Pontes-Drobeta. Detaşamente ale trupelor romane patrulau “trans Danuvium, intra provinciam, Piroboridavae in praesidio, et Buridavae in vex(il)atione“, în timp ce Decebal căuta aliaţi printre celelalte populaţii barbare, inclusiv la regele parţilor, Pachorus II (Plinius cel Tânăr, Ad Traianum epistolae, 74, 1-2). Revolta antiromană a dacilor va duce la reluarea ostilităţilor şi confruntarea definitivă din anii 105-106. Decebal nu a mai putut opri avansul roman: cetăţile dacice, refăcute sau fortificate în grabă (Costeşti-Cetăţuie, Luncani-Piatra Roşie, Costeşti-Blidaru) sunt cucerite rând pe rând, şi Sarmizegetusa Regia este din nou încercuită şi asediată. Încercând să scape din capitala cucerită de romani, regele dac, urmărit de cavaleria romană, se sinucide pentru a nu cădea viu în mâinile învingătorilor. Capul său îi este prezentat lui Traian la Ranisstorum (Sub Cununi?), unde se afla cartierul general al împăratului, în apropierea Sarmizegetusei Regia.
În timpul războiului şi imediat după cucerire, toate fortificaţiile dacice sunt distruse. Regatul dac devine provincie romană, guvernată de un vir consularis, iar provinciei nou cucerite îi sunt afectate un număr considerabil de trupe auxiliare şi două legiuni (IIII Flavia şi XIII Gemina). Pe locul fostei capitale, Sarmizegetusa Regia, romanii vor menţine o garnizoană până la sfârşitul domniei lui Traian.
Civilizaţia dacilor, aşa cum o cunoaştem astăzi, graţie cercetărilor sistematice a trei generaţii de arheologi români, relevă valoarea istorică (concepţia munţilor fortificaţi) şi estetică (remarcabila sugestie a spaţiului sacru şi impenetrabil al divinităţii) a cetăţilor din munţii Orăştiei: o arhitectură sobră, care foloseşte efecte decorative rafinate, o arhitectură monumentală în piatră şi lemn, care nu dispreţuieşte alte materiale (argila, de exemplu). Ritmul căutat al coloanelor sanctuarelor, turnurile locuinţă plasate în punctele cele mai înalte ale fortificaţiilor, perfect integrate spiritului locului dau măsura acestei civilizaţii, credincioasă spiritului său interior şi materialelor sale tradiţionale.
In imaginarul colectiv, ansamblul cetăţilor dacice din munţii Orăştiei reprezintă un reper excepţional al istoriei anteromane, mai apoi latine a poporului român, iar secvenţa de trecut ilustrată de metopele Columnei ridicate la Roma, în forum-ul imperial al lui Traian, referinţa simbolică a apartenenţei noastre la istoria europeană.
Link: Programul Multianual de Cercetări Arheologice din Munţii Orăştiei, finanţat de către Ministerul Culturii din România și coordonat de către Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca - http://www.cetati-dacice.ro
Vizualizaţi Monumente UNESCO România pe o hartă mai mare
