• Biserici din Moldova - Anul înscrierii 1993, COD 598

1. SV-II-m-A-05487.01 Biserica Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul din satul Arbore
2. SV-II-a-A-05570, Biserica Adormirea Maicii Domnului şi Sfântul Gheorghe a fostei Mănăstiri Humor
3. SV-II-a-A-05673, Biserica Buna Vestire a Mănăstirii Moldoviţa
4. SV-II-m-A-05581.01, Biserica Sfânta Cruce din Pătrăuţi
5. SV-II-m-A-05469.01, Biserica Sfântul Gheorghe din Suceava
6. SV-II-a-A-05675, Biserica Sfântul Gheorghe a fostei Mănăstiri Voroneţ
7. SV-II-a-A-05651, Mânăstirea SUCEVIŢA 1581
8. SV-II-a-A-05592, Mănăstirea Probota

Motivaţia includerii lor in Lista Patrimoniului Mondial este data de unicitatea ansamblelor de picturi murale exterioare, particularizate prin întinderea lor pe întreaga suprafaţă a turlei si a zidurilor, prin coerenta si unitatea programului iconografic, prin semnificaţiile teologice cu multiple nuanţe militante ale mesajului lor, prin tehnica desăvârşită a combinării frescei de baza cu un finisaj „a secco”. In acelaşi timp, pictura interioara se remarca prin calitatea plastica excepţională a fiecărui ansamblu. In limitele unui program iconografic prestabilit, iconografii si pictorii din Moldova introduc nuanţări si soluţii plastice originale care conferă o pecete de ne-confundat ansamblelor realizate intre ultimele decenii ale secolului al XV-lea si jumătatea secolului al XVI-lea.

Intervalul ocupa domniile lui Stefan cel Mare (1457-1504) si ale urmaşilor săi direcţi Bogdan III (1504-1517), Stefan cel Tânăr (1517-1527) si Petru Rareş (1527-1538, 1541-1546). In special primul si ultimul au fost in mod constant si programatic antrenaţi in activitatea ctitoriceasca. In timpul domniei lui Stefan cel Mare se consolidează aşa-numitul "stil moldovenesc" in arhitectura dar si principalele programe iconografice pentru interior, perpetuate până târziu, in secolul al XVII-lea.

Relaţia arhitectura-pictura cunoaşte in acest interval de câteva decenii o evoluţie deosebit de interesanta, care aduce o nota originală in contextul artei post-bizantine.

In aceeaşi sferă de probleme se înscrie si apariţia picturii exterioare. Remarcată de multa vreme ca un fenomen specific Moldovei de nord (Bucovina), pictura murala exterioara a beneficiat de atenţia cercetătorilor nu numai sub aspectul iconografiei si realizării plastice si tehnice, dar si sub cel mai sensibil si mai supus interpretărilor, cel al semnificaţiei si al motivaţiei apariţiei însăşi ca manifestare particulara. De la absolutizarea mesajului politic militant anti-otoman prin invocarea divinităţii, pornind de la scena cu conotaţii istorice a Asediului Constantinopolului, dar extinsa asupra întregului program exterior, la conferirea unei note teologal-escatologice, la fel de exclusiviste, care îşi are punctul de plecare in Judecata de apoi si in ceea ce se cheamă de regula "Rugăciunea Tuturor Sfinţilor", pictura murala exterioara a fost percepută diferit, in lipsa unor surse contemporane care sa îi fi desluşit menirea. Amploarea suprafeţelor pictate si numărul mare de biserici la care s-a păstrat cel puţin indica un impact puternic in epoca, ca o dovada de spiritualitate particulara comuna comanditarilor, pictorilor si masei de credincioşi căreia îi era destinată.

• Mănăstirea Horezu, VL-II-a-A-09884, Anul înscrierii 1993, COD 597

Satul Romanii de Jos, aparţinător Oraşului Horezu, judeţul Vâlcea

Complexul monahal Hurezi [Hurez, Hurezu, Horez], de la Romanii de Jos, este situat în nordul provinciei Olteniei, În depresiunea subcarpatică Hurezu, la cca. 5 km N de drumul naţional DN 67 ce face legătura între oraşele capitală de judeţ Râmnicu Vâlcea şi Târgu-Jiu, pe malul stâng al văii Romanilor, la cca. 570 m altitudine.
Mănăstirea Hurezi este cel mai vast şi cel mai dezvoltat ansamblu monastic din Tara Româneasca. Prin elementele de ordin arhitectural şi artistic este un unicat nu doar în arhitectura româneasca, ci şi în cea a sud-estului Europei, o sinteză post-bizantina, fidelă tradiţiei ortodoxe, edificata atât după principiile ordonatoare ale Renaşterii italiene cât şi după tipicul marilor mănăstiri de la Muntele Athos.

Mănăstirea Hurezi, ctitoria domnitorului Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a fost începuta în 1690, completată şi extinsă de egumenii mănăstirii în mai multe etape: 1734 -1735, 1829 - 1854 şi 1854 - 1873.

Hurezii pun în evidentă un program complex, nou, niciodată reluat în Tara Româneasca, conceput potrivit unor trasee regulatoare renascentiste, după o axă orientată est-vest, cu o incinta principală de plan dreptunghiular - în centrul căreia se află "Biserica mare", catholiconul - şi patru schituri subordinate ansamblului major, amplasate în afară incintei mari, spre cele patru puncte cardinale.

"Biserica Mare", cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, era destinată să devină necropola a familiei lui Constantin Brâncoveanu. În epoca, Hurezii devin un mare centru artistic în jurul căruia s-a născut "stilul brâncovenesc", model de referinţă, cu o mare varietate de interpretări, până după 1800. Ansamblul de la Hurezi a încununat procesul de elaborare a unui ordin muntenesc, denumit de urmaşi "stilul brâncovenesc".

• Sate cu biserici fortificate din Transilvania - Anul înscrierii 1993, 1999, COD 595, 596

Sub acest titlu sunt înscrise in Lista Patrimoniului Mondial şapte localităţi ce cuprind: in 1993 cetatea bisericeasca din Biertan / Birthalm împreună cu nucleul satului; in 1999, in extensia poziţiei Biertan, au fost incluse in patrimoniul mondial alte şase localităţi cu cetăţi si biserici fortificate din Transilvania pentru ca civilizaţia săsească pe cale de dispariţie sa fie reprezentată mai complex: Câlnic / Kellig (jud. Alba), Prejmer / Tartlau (jud. Brasov), Saschiz / Keisd (jud. Mures), Valea Viilor Wurmloch (jud. Sibiu), Viscri – Deutsch - Weisskirch (jud. Brasov).

Aceste situri au ca trăsătură comuna păstrarea structurii si imaginii istorice, asociata cu prezenta, pe teritoriul aşezării, a unei biserici fortificate exemplara pentru acest fenomen arhitectural tipic satelor de colonizare săsească din Transilvania.

Saşii sunt o populaţie de origine germana, colonizată, începând cu secolul XII, pe „pământurile regale” din Transilvania. Colonizarea a fost iniţiată de regalitatea maghiara pentru consolidarea stăpânirii asupra acestui teritoriu de curând cucerit. Prima zona mai întinsă ocupata de colonişti a fost „provincia Sibiului” in sudul Transilvaniei. Colonizarea Tarii Bârsei, in sud-estul Transilvaniei, a fost încredinţată in anul 1211 ordinului cavalerilor teutoni. Colonizarea saşilor pe „pământurile regale” s-a încheiat la începutul secolului XIV, localităţile fondate de aceştia (circa 250) acoperind un teritoriu îngust, in sudul si estul Transilvaniei, de-a lungul arcului Carpatic.

Aceasta evoluţie are ca fundal o istorie locală frământată, dominată de ameninţări interne si externe. Primul eveniment catastrofal pentru coloniile in curs de constituire a fost năvălirea tătară din 1241 - 1242. Ca urmare, regalitatea a încurajat fortificarea localităţilor, iar colonii au aplicat practicile defensive din regiunile de origine: localitatea era lăsată prada invadatorilor, comunitatea refugiindu-se in fortificaţie. Grupuri de localităţi apropiate au construit cetăţi de refugiu (ex. Saschiz), bisericile au fost înconjurate cu incinte fortificate (ex. Cisnădioara), turnurile vestice ale bisericilor au fost transformate in turnuri de apărare.

Spre sfârşitul secolului XIV a apărut un nou pericol - invaziile turceşti. Ca si in cazul invaziei tătare, regalitatea a preluat iniţiativa fortificării localităţilor, ajutată de Universitate si Biserică. Distrugerile produse de marea invazie turca din 1491 au avut drept consecinţă fortificarea, in primul sfert al secolului XVI, a tuturor bisericilor din satele săseşti de pe pământurile regale (circa 200 biserici fortificate). Modelele de fortificare au fost oferite de fortificaţiile orăşeneşti. Au existat si exemple, mai rare, de adaptare a vechilor cetăţi de refugiu (Rasnov) sau de adaptare a locuinţelor nobiliare fortificate preluate de comunitatea săsească de la greavi, exemplarul cel mai bine păstrat fiind fortificaţia rurala din Calnic. In interiorul fortificaţiilor au fost amenajate structurile care au permis continuarea vieţii cotidiene in aspectele sale esenţiale, chiar in caz de asediu, de la locuri de depozitare a proviziilor, fântâni, moara, cuptor de pâine si până la scoală. Vreme de peste doua secole bisericile fortificate, devenite veritabil simbol al comunităţilor, au fost continuu adaptate la evoluţia armelor si tehnicilor de atac. Au fost create astfel opere arhitecturale de excepţie, datorita folosirii adecvate a repertoriului variat de forme ale evului mediu european târziu in materie de arhitectură defensivă

Spre sfârşitul secolului XVIII, bisericile fortificate si-au pierdut funcţia defensiva. Ele au focalizat in continuare viaţa comunităţilor, concentrând, la interior sau in jur, clădirile de folosinţa comuna sau cu destinaţie speciala ale comunităţilor: primăria, şcoala confesionala, sala comunala, casa parohiala evanghelica si casele predicatorilor, etc.

Începând cu aceeaşi perioada, favorizata de prosperitatea economica, ia naştere imaginea istorica a satului săsesc, cu fronturi continue de faţade in alternanta cu garduri înalte de zid si curţi închise de anexe monumentale. Reformele din 1781, in special decretul de concivilitate care a abolit dreptul exclusiv de proprietate si cetăţenie al saşilor, permiţând si altor etnii aşezarea in aceste localităţi, a determinat apariţia cartierelor pe criterii etnice, grupate in jurul bisericilor.

Imaginea, dominată de biserica fortificata, a localităţilor săseşti, puţin modificata in ultimele doua secole, este completata de peisajul modelat de ocupaţiile tradiţionale.

1. AB-II-a-A-00196, Calnic Ansamblul "Cetate" (Burgviertel
2. HR-II-m-A-12813.01, Darjiu Ansamblul Bisericii unitariane Darjiu, com. Darjiu
3. Valea Viilor , SB-II-a-A-12582
4. Prejmer , BV-II-a-A-11745
5. MS-II-a-A-15782, Saschiz Biserica evanghelică fortificată, sec. XIV - XV
6. Biertan, SB-II-a-A-12328
7. Viscri BV-II-a-A-11843

• Cetăţile Dacice din Munţii Orăştiei - Anul înscrierii 1999, COD 906

1. HD-I-s-A-03190 Sarmizegetusa Regia - Grădiştea de Munte
2. HD-I-s-A-03178, Cetatea dacică de la Costeşti Cetăţuia
3. HD-I-s-A-03181, Cetatea dacică de la Costeşti Blidaru
4. HD-I-s-A-03200, Cetatea dacică Luncani-Piatra Roşie
5. HD-I-s-A-03156, Cetatea dacică de la Băniţa
6. AB-I-s-A-00020 , Cetatea dacică de la Căpâlna

• Centrul Istoric Sighişoara, cod LMI MS-II-s-A-15806, anul înscrierii 1999, COD 902

• Biserici de Lemn din Maramureş - Anul înscrierii 1999, COD 904

In Maramureş se afla unele dintre cele mai reprezentative monumente ale arhitecturii de lemn din tara noastră, adevărate capodopere ale genului, fiind fără îndoială una din culmile artei de a construi in lemn de pe continentul nostru.

Numeroase biserici de lemn, ce sunt datate in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, reprezintă, de fapt, tipuri arhitectonice mai vechi cu câteva secole. In mod frecvent, bisericile erau reclădite pe acelaşi loc unde mai fusese o biserica, iar reparaţiile si restaurările se făceau treptat, prin înlocuirea unor grinzi sau a şindrilei, forma arhitectonica si chiar unele detalii decorative păstrându-se aidoma.

Arhitectura Maramureşului a fost modelata firesc in lemnul pe care aceasta regiune muntoasa, bogata in păduri si râuri, îl oferă cu generozitate.

Din punct de vedere al planimetriei, la bisericile maramuresene se constata unitatea de concepţie, edificiile fiind ridicate pe sistemul de plan folosit de întreaga arhitectura medievala românească si caracteristica cultului ortodox. Cele trei încăperi tradiţionale: absida altarului, naosul si pronaosul se înşiruie pe axa est-vest, uneori având spre apus un pridvor deschis.

La prima vedere, bisericile Maramuresului impresionează prin dimensiunile lor neobişnuite construcţiilor de lemn, monumentalitatea ce o degaja, perfecţiunea proporţiilor alese, sobrietatea motivelor decorative.

Valoarea artistica a bisericilor de lemn consta in admirabila proporţionare a volumelor, in armonia stabilita intre părţi si întreg. Rezultate ale unei continuităţi milenare de practicare a artei construcţiilor din lemn, in care s-a operat o sinteza perfecta a materialului, formelor si peisajului, aceste însuşiri conferă monumentelor religioase o unitate arhitectonica remarcabila, in care ştiinţa folosirii spaţiului se manifesta in linii ce exprima totodată gratie si putere, îndrăzneală si măsură.

Decorul bisericilor de lemn maramuresene este menit sa sublinieze trăsăturile esenţiale ale monumentului. Strâns legata de arhitectura monumentelor, de modul in care au fost concepute volumele, este sculptura, ce subliniază anumite elemente ale construcţiei. Tehnica si ornamentica nu diferă de cea folosita la casele de lemn din aceasta regiune. In special exteriorul este decorat cu sculptura si crestături. Lipsa culorii este înlocuită aici de jocul umbrelor si al luminii, ce face ca suprafeţele sa fie mai mişcate.

Considerate ca o realizare specifica, bisericile româneşti fac parte din marea familie a arhitecturii de lemn europene, despre care Lucian Blaga scria ca sunt printre cele mai preţioase si mai fără de rezerva admirate produse ale geniului nostru popular.

Un număr de opt biserici, capodopere ale arhitecturii de lemn din Maramures, au fost înscrise pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, reprezentând simbolic sutele de monumente istorice din aceasta categorie răspândite in toate regiunile României, fiind o remarcabila contribuţie românească la tezaurul cultural al umanităţii.

1. Biserica Intrarea în Biserica Maicii Domnului (Bârsana) MM-II-m-A-04517
2. Biserica Sfântul Nicolae (Budeşti) MM-II-m-A-04530
3. Biserica Sfânta Paraschiva (Deseşti) MM-II-m-A-04566
4. Biserica Naşterea Maicii Domnului (Ieud-Deal) MM-II-a-A-04587
5. Biserica Sfântul Arhanghel (Plopiş) MM-II-m-A-04604
6. Biserica Sfânta Paraschiva (Poienile Izei) MM-II-m-A-04605
7. Biserica Sfântul Arhanghel (Rogoz) MM-II-m-A-04617
8. Biserica Sfântul Arhanghel (Surdeşti) MM-II-m-A-04769.01