SHARE
SHARE
Anul înscrierii 1999, COD 904
1. Biserica Intrarea în Biserica Maicii Domnului (Bârsana) cod LMI MM-II-m-A-04517 - album foto
2. Biserica Sfântul Nicolae (Budești) cod LMI MM-II-m-A-04530 - album foto
3. Biserica Sfânta Paraschiva (Desești) cod LMI MM-II-m-A-04566 - album foto
4. Biserica Nașterea Maicii Domnului (Ieud-Deal) cod LMI MM-II-a-A-04587 - album foto
5. Biserica Sfântul Arhanghel (Plopiș) cod LMI MM-II-m-A-04604 - album foto
6. Biserica Sfânta Paraschiva (Poienile Izei) cod LMI MM-II-m-A-04605 - album foto
7. Biserica Sfântul Arhanghel (Rogoz) cod LMI MM-II-m-A-04617 - album foto
8. Biserica Sfântul Arhanghel (Surdești) cod LMI MM-II-m-A-04769.01 - album foto
În Maramureş se află unele dintre cele mai reprezentative monumente ale arhitecturii de lemn din ţara noastră, adevărate capodopere ale genului, fiind fără îndoiala una din culmile artei de a construi în lemn de pe continentul nostru.
Numeroase biserici de lemn, ce sunt datate în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, reprezintă, de fapt, tipuri arhitectonice mai vechi cu câteva secole. În mod frecvent, bisericile erau reclădite pe acelaşi loc unde mai fusese o biserică, iar reparaţiile şi restaurările se făceau treptat, prin înlocuirea unor grinzi sau a şindrilei, forma arhitectonica şi chiar unele detalii decorative păstrându-se aidoma.
Arhitectura Maramureşului a fost modelată firesc în lemnul pe care această regiune muntoasă, bogată în păduri şi râuri, îl oferă cu generozitate.
Din punct de vedere al planimetriei, la bisericile maramureşene se constată unitatea de concepţie, edificiile fiind ridicate pe sistemul de plan folosit de întreaga arhitectură medievală româneasca şi caracteristica cultului ortodox. Cele trei încăperi tradiţionale: absida altarului, naosul şi pronaosul se înşiruie pe axa est-vest, uneori având spre apus un pridvor deschis.
La prima vedere, bisericile Maramureşului impresionează prin dimensiunile lor neobişnuite construcţiilor de lemn, monumentalitatea ce o degaja, perfecţiunea proporţiilor alese, sobrietatea motivelor decorative.
Valoarea artistică a bisericilor de lemn consta în admirabilă proporţionare a volumelor, în armonia stabilită intre părţi şi întreg. Rezultate ale unei continuităţi milenare de practicare a artei construcţiilor din lemn, în care s-a operat o sinteză perfectă a materialului, formelor şi peisajului, aceste însuşiri conferă monumentelor religioase o unitate arhitectonică remarcabilă, în care ştiinţa folosirii spaţiului se manifestă în linii ce exprima totodată graţie şi putere, îndrăzneala şi măsura.
Decorul bisericilor de lemn maramureşene este menit să sublinieze trăsăturile esenţiale ale monumentului. Strâns legată de arhitectura monumentelor, de modul în care au fost concepute volumele, este sculptura, ce subliniază anumite elemente ale construcţiei. Tehnica şi ornamentica nu diferă de cea folosită la casele de lemn din această regiune. În special exteriorul este decorat cu sculptură şi crestături. Lipsa culorii este înlocuita aici de jocul umbrelor şi al luminii, ce face că suprafeţele să fie mai mişcate.
Considerate ca o realizare specifică, bisericile romaneşti fac parte din marea familie a arhitecturii de lemn europene, despre care Lucian Blaga scria că sunt printre cele mai preţioase şi mai fără de rezervă admirate produse ale geniului nostru popular.
Un număr de opt biserici, capodopere ale arhitecturii de lemn din Maramureş, au fost înscrise pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, reprezentând simbolic sutele de monumente istorice din această categorie răspândite în toate regiunile României, fiind o remarcabilă contribuţie româneasca la tezaurul cultural al umanităţii.
Vizualizaţi Monumente UNESCO România pe o hartă mai mare
cod LMI MS-II-s-A-15806, anul înscrierii 1999, COD 902
Sighişoara în patrimoniul mondial
Sighişoara în patrimoniul mondial
Centrul istoric al oraşului Sighişoara a fost inclus in Lista patrimoniului mondial in anul 1999 în cadrul celei de-a 23 - a sesiuni a Comitetului Patrimpniului Mondial, la poz. 902, pe baza criteriilor (iii), (v)
Criteriul (iii) : Sighişoara este o mărturie remarcabilă a culturii saşilor transilvăneni, cultură care se desăvârşeşte după o perioadă de 850 de ani de existenţă şi care se va perpetua mai ales prin monumentele sale arhitecturale şi urbanistice.
Critère (v) : Sighişoara este un exemplu remarcabil de mic oraş fortificat într-o zonă de frontieră între cultura latină a Europei centrale şi cultura bizantină, ortodoxă, a Europei de sud-est. Procesul de emigrare a saşilor, aparent imposibil de stăvilit, dispariţia păturii sociale care a creat şi menţinut tradiţiile culturale ale regiunii, toate acestea pun în pericol supravieţuirea patrimoniului lor arhitectural.
Oraşul Sighişoara se află situat în partea de sud a judeţului Mureş, într-un peisaj de o frumuseţe aparte a Podişului Târnavelor, la confluenţa pârâului Saeş cu râul Târnava Mare - poziţie geografică ce se caracterizează printr-o depresiune triunghiulară, limitată la nord de versantul stâng al văii Târnava Mare, la V de versantul drept al pârâului Saeş, la E şi S de versanţii unei văi înguste (actuala stradă Ilarie Chendi) şi vechiul curs al pârâului Saeş.
Centrul istoric Sighişoara este format din Cetate - aşezare fortificată situată pe dealul cu versanţi relativ abrupţi ce domină valea Târnavei şi Oraşul de Jos - situat la picioarele acestuia. Acest aspect conferă sitului o configurare urbană de o pregnantă particularitate ce derivă din adaptarea aşezării la formele reliefului.
Relaţia organică ce se stabileşte între habitatul uman şi cadrul natural îşi găseşte expresia în silueta singulară de un pitoresc deosebit, ce domină întregul peisaj de pe malul râului Târnava Mare.
Pe tot parcursul istoriei oraşului, nucleul istoric a continuat să fie centrul de greutate al aşezării care s-a dezvoltat în jurul Oraşului de Jos.
Continuând să fie locuit şi în zilele noastre, centrul istoric Sighişoara se defineşte ca cel mai reprezentativ sit urban medieval din Transilvania datorită faptului că, în comparaţie cu celelalte oraşe istorice din România, centrul istoric Sighişoara şi-a păstrat în cea mai mare parte nealterate de-a lungul timpului organizarea spaţiului urban (reţea stradală, parcelar) ca şi calitatea arhitecturală a construcţiilor ce o compun.
Aşezarea se caracterizează printr-o mare densitate a clădirilor cu valoare de monument istoric ce constituie ansambluri expresive prin relativa diversitate a tipologiei.
Dispoziţia traseelor şi spaţiilor urbane adaptate reliefului, crează prin succesiunea lor efecte de surpriză de un pitoresc deosebit.
Vizualizaţi Monumente UNESCO România pe o hartă mai mare
Anul înscrierii 1999, COD 906
1. Sarmizegetusa Regia - Grădiştea de Munte, cod LMI HD-I-s-A-03190 - album foto, tur virtual și ilustrație video
2. Cetatea dacică de la Costeşti Cetăţuia, cod LMI HD-I-s-A-03178 - album foto, tur virtual și ilustrație video
3. Cetatea dacică de la Costeşti Blidaru, cod LMI HD-I-s-A-03181 - album foto
4. Cetatea dacică Luncani-Piatra Roşie, cod LMI HD-I-s-A-03200 - album foto
5. Cetatea dacică de la Băniţa, cod LMI HD-I-s-A-03156 - album foto
6. Cetatea dacică de la Căpâlna, cod LMI AB-I-s-A-00020 - album foto
Complexul fortificat, cunoscut sub numele generic de Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, este situat în sectorul central şi vestic al unităţii geografice cu acelaşi nume, concentrate în jurul Apei Oraşului (râul Grădiştei), ce izvorăşte din masivul Godeanu şi se varsă în râul Mureş la Orăştie. Răspândite de-a lungul numeroaselor văi ale masivului, dispuse pe platforme somitale, pe terase naturale sau artificiale, a căror altitudine variază între valorile de 500-950 m, găsim aici o serie de habitate, cele mai multe fortificate, cu caracteristici şi forme de o unitate surprinzătoare, care domină drumurile de acces către habitatul principal, Sarmizegetusa, de pe culmile Dealului Grădiştea (o ramificaţie a masivului Godeanu), aflat la 1200 m altitudine.
Seria cetăţilor şi a turnurilor de apărare ale Sarmizegetusei, începe cu principala cale de acces către capitala regatului dac, care pornea din Valea Mureşului, urmând către amonte Apa Grădiştei, apărată în punctul de gâtuire al văii de cetăţile de la Costeşti-Cetăţuie şi Costeşti-Blidaru, ca şi de sistemul de turmuri şi fortificaţii de mici dimensiuni ca Făeragul sau Cetăţuia Înaltă.
Accesul dinspre nord-est era apărat de fortificaţiile de la Cugir, Grădiştea de Munte-Vârful lui Hulpe şi habitatul de la Feţele Albe. Din acest grup făcea parte şi cetatea de la Căpâlna, situată pe valea Sebeşului, paralelă cu Apa Oraşului.
Un eventual atac din direcţia sud-vest era controlat de fortificaţia de baraj - Cioclovina-Ponorici, ca avanpost înaintat către est şi sud-est al cetăţii Luncani-Piatra Roşie, care controla un important nod de căi de acces dinspre vest către capitala regatului dac.
Venind dinspre sud, munţii puteau fi trecuţi prin pasurile Vâlcan şi Merişor, supravegheate de fortificaţia de la Băniţa. Dacă inamicul urma drumul care traversa pasul Urdele, înaintarea era barată de fortificaţia de la Polovragi, iar o eventuală coborâre a munţilor spre Transilvania era apărată de cetatea de la Căpâlna.
Singura cale de acces către Sarmizegetusa-Grădiştea de Munte, rămasă fără fortificaţii era aceea, mai dificilă, care venea dinspre est şi ajungea la izvoarele râului Jiu pe culmile masivului muntos: este drumul urmat de armata romană în 101-102, jalonat de castrele de marş de la Vârful lui Pătru, Jiguru, Comărnicel şi Muncel şi care l-a condus pe Traian până sub zidurile Sarmizegetusei. Legătura între cetăţi era asigurată de un sistem arborescent de turmuri de pază, care erau, ele însele, puncte de rezistenţă (inclusiv pe segmentul Costeşti-Cetăţuie - Sarmizegetusa Regia).
Toate aceste fortificaţii (Costeşti-Cetăţuie, Costeşti-Blidaru, Luncani-Piatra Roşie, Băniţa, Căpâlna, Vârful lui Hulpe şi Cugir, ultimele două puţin sau deloc cercetate arheologic, amplasate pe o suprafaţă de aproximativ 150 Km2, fac parte din sistemul defensiv conceput de daci pentru apărarea centrului de putere (Sarmizegetusa Regia, după Ptolemeu) al teritoriului regatului dac. Întregul sistem de apărare va fi complet distrus în 106.p.Chr. ca urmare a anexării regatului Daciei la Imperiul Roman.
Ca noţiune geografică, Dacia acoperă teritoriul locuit din timpuri străvechi de ramura nordică a tracilor. Cele mai însemnate neamuri care s-au manifestat din punct de vedere militar şi istoric sunt geţii, semnalaţi prima dată de de Istoriile lui Herodot ( Istorii,IV, 93) în legătură cu expediţia lui Darius din 514-513 a.Chr. împotriva sciţilor şi dacii, menţionaţi mult mai târziu, începând din sec.I a.Chr.(Caesar, De bello Gallico,VI,25,1) Faptul că Strabon(Geogr.VII,3,12), afirma că “geţii sunt cei care se intind spre Pont şi spre răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania" şi că “dacii au aceeaşi limbă cu geţii" (Strabon,Geogr.VII,3,13) arată că o deosebire etno-lingvistică între cele două neamuri este dificil de susţinut şi explică, alături de avansul Romei spre Dunărea de Jos, deplasarea centrelor de putere dinspre spaţiile extracarpatice spre cel transilvan, petrecută cândva în a doua jumătate a sec. II a. Chr.
Numele de Dacia este menţionat prima dată pe timpul împăratului Augustus, de comentariile geografice ale lui M.Vipsanius Agrippa (De mensuratio provinciarum, 8.)Toţi autorii antici (Plinius cel Bătrân ,Nat. hist. I, 47 şi Tacitus - Agricola, 41, 2.) înţeleg prin Dacia teritoriile nord-danubiene. Limita nordică a teritoriilor locuite de daci era considerată Pădurea Hercinică (Iulius Caesar, De bello Gallico, VI, 25, 2), opinie întărită şi de afirmaţiile lui Strabon (Geogr.,VII,3,12)
Civilizaţia locuitorilor din nordul Dunării (agricultură, creşterea animalelor, pescuitul, extracţia şi prelucrarea minereului) ale cărei caracteristici sunt reflectate de documentaţia arheologică, era comparabilă în zorii erei creştine cu cea cunoscută la alte populaţii ale epocii Latène-ului târziu.
Densitatea şi dinamica societăţii autohtone în sec.I p. Chr. sunt rezultatul unei evoluţii lente, dar sigure, ale populaţiilor de pe ambele maluri ale Dunării inferioare şi pe care lumea greacă o cunoscuse încă din timpul colonizării spaţiului pontic.
Dintre toate civilizaţiile vecine geţilor, civilizaţia grecilor de pe malul Mării Negre a avut o influenţă majoră asupra culturii rural-pastorale a geţilor, iar aculturaţia pe care influenţa grecească a operat-o asupra culturii materiale a triburilor nord dunărene, a fost profundă.
În timp ce elementele formale greceşti au fost asumate şi transpuse în forme locale, influenţele orientale scitice venite din nordul Mării Negre, adoptate de aristocraţia războinică a uniunilor de triburi autohtone, au o valoare mai degrabă cantitativă. Fără a fi neglijabile, ele rămân o modă (arme, alături de un bogat repertoriu ornamental), manifestată mai ales în funeraria.
În afara profundelor influenţe greceşti şi elenistice, teritoriul de la nord de Dunăre a cunoscut mişcări de populaţie, infiltrări etnice pe care trebuie să le prezentăm, cu atât mai mult cu cât în spaţiul intracarpatic, unde sursele scrise îi localizează mai târziu pe daci, informaţia arheologică anterioară sec.II a. Chr. este net inferioară faţă de varietatea şi bogăţia descoperirilor din zona extracarpatică.
Civilizaţia celtică, civilizaţia celei de a doua epoci a fierului şi a democraţiei militare avansate, va intra, începând cu sec.IV a. Chr. într-o perioadă de mari cuceriri, care va lăsa urme puternice în Europa, inclusiv în lumea clasică a Italiei, Greciei şi Asiei Mici. Din teritoriul României actuale, Transilvania şi bazinul Timişului au căzut sub dominaţia directă a celţilor, după cum o demonstrează datele arheologice. Nici o sursă antică nu menţionează numele triburilor celtice care au pătruns în partea vestică a României. Deşi autohtonii au opus rezistenţă, au fost înfrânţi de spiritul combativ şi armele mai perfecţionate ale noilor veniţi. Habitatele populaţiei celtice, cercetate până acum, nu diferă prin organizare de modelele cunoscute pentru cele ale populaţiilor locale. Nu a fost descoperit nici un habitat fortificat celtic cu ziduri de incintă de tip murus Gallicus, ca în Gallia sau Germania. După 250 a. Chr. şi începutul secolului următor, numărul celţilor descreşte şi, practic, caracteristicile culturale specifice lor nu mai apar în aşezări sau necropole, fie pentru că au dispărut în masa populaţiei locale, fie pentru că s-au retras în câmpia Tisei. In perioada ulterioară, numai triburile celtice ale scordiscilor, în sud-vestul României şi ale anarţilor în zonele de nord-vest mai sunt menţionate de izvoarele scrise, fără a juca un rol politic proeminent
Pentru a închide această paranteză, trebuiesc amintiţi şi bastarnii, o populaţie germanică din grupul sueb, care deja la sfârşitul sec. III a. Chr. se stabilise în zona cuprinsă între Carpaţii Răsăriteni şi râul Nistru Influenţa lor asupra culturii materiale a geţilor sau dacilor nu a depăşit cadrul local, iar diminuarea puterii lor militare corespunde începuturilor ridicării dacilor ca putere militară în regiunea de la nord de Dunărea Inferioară.
În prima jumătate a sec. II a.Chr., paralel cu evoluţia tehnologică (generalizarea roţii olarului, apariţia fierului de plug, utilizarea mai mare a pietrei ca material de construcţie) constatăm atât în interiorul arcului intracarpatic , cât şi în exteriorul acestuia , apariţia unor situri mari şi bogate: Brad, Răcătău, Poiana, Barboşi, Popeşti, Bâtca Doamnei, Ocniţa, Pecica, Piatra Craivii, Căpâlna, Costeşti-Cetăţuie, Sighişoara sau Şimleul Silvaniei. Elementele de fortificare şi organizare internă similare exemplifică noua tipologie a habitatului-dava (habitat fortificat sau acropolă fortificată) - centrul unui teritoriu controlat de o uniune tribală.
Descoperirile arheologice indică existenţa unei populaţii prospere: tezaure monetare, vase de bronz sau sticlă, recipiente ceramice de lux, sunt acumulate fie prin comerţ, fie prin expediţii războinice. Obiectele de podoabă din argint (fibule, colane, falere, vase de ceremonie), datate din ultima parte a sec.II a. Chr. până la începuturile primului secol al erei creştine, aveau menirea de a sublinia statutul social al deţinătorului.
Dezvoltarea unei civilizaţii barbare prospere în afara lumii antice clasice greceşti sau romane a fost favorizată de pragmatismul elitelor politice şi religioase care a condus la dispariţia vechiului sistem al particularităţilor tribale în favoarea unei puteri centrale, unice, proces ilustrat de domnia lui Burebista (circa 82 - 44 î.Chr).
Contactele cu lumea coloniilor greceşti, urmată în timpul lui Burebista de controlul asupra unora din oraşele greceşti pontice, a contribuit la adoptarea modelului elenistic pentru fortificaţiile din munţii Orăştiei. Urmaşii regatului lui Burebista au continuat acest efort, mai ales în zona de sud-vest a Transilvaniei până în momentul cuceririi romane.
Nu este nici o îndoială că puterea politică a dispus de susţinerea unei elite militare (dovedită de apariţia cetăţilor cu incinte de piatră, dar şi a celor cu funcţii strict militare, cum sunt cele de la Costeşti-Blidaru şi Luncani-Piatra Roşie în a doua jumătate a sec.I ).
Existenţa unei aristocraţii războinice, probată arheologic de turnurile-locuinţă ale aşezărilor sau acropolelor fortificate (Costeşti-Cetăţuie, Căpâlna, Tilişca) era bine fixată în conştiinţa autorilor greci şi latini, care-i denumeau pe aceşti conducători militari tarabostes ( Dion Cassius, LXVIII)
Semnul distinctiv al valorii lor sociale era pileus-ul de unde şi numele de pileati, transmis de autorii latini. In ajunul cuceririi romane, unii dintre ei “erau rânduiţi < să se îngrijească > de fortificaţii", după cum ne informează Criton, medicul lui Traian. (Lexiconul Suidas, 5,2)
Cealaltă categorie socială erau cometai (Dion Cassius, LXVIII, 9, 1), sau capillati (Iordanes, Getica,XIII,72), care reprezentau cea mai mare parte a populaţiei, "restul poporului".
Supusă pentru prima dată de Burebista, aristocraţia tribală ereditară şi-a dat măsura în timpul campaniilor victorioase care au făcut din acesta stăpânul unui imens teritoriu şi "cel dintâi şi cel mai mare dintre regii Traciei, stăpânitor al ţinuturilor de dincoace şi dincolo de Dunăre"( IGB, I² 13.) Tot ea a fost cea care a beneficiat de moştenirea regelui, după ce s-a răsculat şi a pus capăt domniei acestuia în anul 44 a.Chr . (Strabon ,Geogr., VII, 3, 11)
Celălalt vector al civilizaţiei teritoriilor nord-dunărene a fost, fără îndoială, ideologia religioasă, în care legătura regelui cu divinitatea şi colaborarea cu marele preot au jucat un rol capital , după cum o demonstrează textele lui Strabon (Geogr., VII, 3, 11) şi ale lui Iordanes (Getica,XIII, 67, 71), care menţionează rolul deţinut de marele preot Deceneu încă din timpul regatului lui Burebista.
Relaţia strînsă dintre puterea militară şi religie este certificată de descoperirea sanctuarelor în toate cetăţile, inclusiv în cele cu funcţiuni strict militare (Costeşti-Blidaru, Luncani-Piatra Roşie), iar amploarea şi monumentalitatea zonei sacre de la Sarmizegetusa Regia probează existenţa unei puternice clase sacerdotale. Numeroase edificii destinate cultului sau zone sacre, temenoi, au fost descoperite în davae.
Aşa cum este în general admis pe baza informaţiilor lacunare ale izvoarelor antice, după moartea lui Burebista, regatul său a fost divizat, dar rolul preeminent al nucleului din munţii Orăştiei s-a păstrat, în condiţiile în care Deceneu, marele preot, preia conducerea. (Strabon, Geogr., VII, 3, 5 şi 3, 11; Iordanes, Getica,XIII, 67)
Commosicus, care-i succede lui Deceneu este rege, mare preot şi judecător suprem(Iordanes, Getica, 73). Acelaşi izvor menţionează că regele succesor al lui Commosicus este Coryllus, care va domni 40 de ani.
Cu alte cuvinte, începând cu Deceneu şi Commosicus, regii daci au cumulat toate puterile supreme şi trebuie să adăugăm că, până la cucerirea romană, nu dispunem de nici un indiciu relativ la o eventuală separare a acestor puteri.
Interpretarea istorică actuală, avansează, pe baza cercetărilor arheologice de la Sarmizegetusa, ipoteza existenţei capitalei regatului în acest loc în timpul lui Deceneu, sau cel mai târziu, în timpul lui Commosicus, înainte de a doua jumătate a secolului I. p. Chr.
Alături de cetăţi, în zona din jurul Sarmizegetusei a fost identificată o serie de habitate tradiţionale sau habitate compacte ca cele de la Feţele Albe şi Faţa Cetei, organizate pe zeci de terase antropogene. Ele îndeplineau funcţiunile unor centre economice, comerciale, administrative ale zonei din munţii Orăştiei.
În virtutea documentaţiei existente actualmente, care trebuie considerată o etapă a cercetării, care va fi dezvoltată sau poate fi chiar corijată de cercetările viitoare, se pot formula următoarele concluzii asupra istoriei şi dezvoltării sistemului defensiv conceput încă din această perioadă:
Cetatea de la Costeşti-Cetăţuie, împreună cu aşezarea civilă aferentă, este cu certitudine cea mai veche dintre cetăţile din munţii Orăştiei. Începuturile ei au fost plasate de cercetători între sec. II a. Chr. şi începutul secolului următor.
Existenţa pe amplasamentul viitoarei Sarmizegetusa a unei fortificaţii mai vechi rămâne o ipoteză de lucru, care are nevoie de dovezi şi argumente mai solide decât cele de care cercetarea arheologică dispune în acest moment. Cercetătorii sitului consideră că pe viitorul amplasament al Sarmizegetusei regale era un loc de cult, devenit Muntele sacru al dacilor (Kogaionon), în prima jumătate a sec. I a.Chr., când Deceneu accede la titlul de mare preot. Un argument în acest sens este faptul că Strabon cunoştea existenţa muntelui Kogaionon, dar nu cunoştea Sarmizegetusa, care va fi menţionată mai târziu de Ptolemeu, cu epitetul “regală".
In cetatea de la Costeşti-Cetăţuie, aceiaşi cercetători localizează reşedinţa conducătorului militar, posibil Burebista, şi consideră că în timpul domniei acestuia, fără îndoială după expediţia pontică, au fost construite elementele de fortificaţie de tip elenistic. În perioada următoare, în aceeaşi manieră elenistică, vor fi construite cetăţile Costeşti-Blidaru şi Luncani-Piatra Roşie.
Fortificaţiile de la Băniţa şi Căpâlna vor fi anexate ansamblului cetăţilor din munţii Orăştiei, ca avantposturi ale sistemului defensiv al capitalei regatului dac.
Cetăţile cu ziduri de incintă din piatră reprezentau la sfârşitul primului secol al erei creştine una dintre cele mai mari realizări ale arhitecturii militare din afara Imperiului Roman.
Organizarea sistemică a apărării centrului de putere din munţii Orăştiei, fenomen tipic şi caracteristic civilizaţiei dacice, este dovedită de identitatea materialelor folosite, planimetria fortificaţiilor, originalitatea structurilor portante.
Zidurile de incintă din piatră de talie sunt tipice cetăţilor Băniţa, Căpâlna, Costeşti-Cetăţuie (faza a II-a), Costeşti-Blidaru, Grădiştea de Munte, Vârful lui Hulpe, Luncani-Piatra Roşie.
Utilizarea pietrei, element caracteristic cetăţilor dacice grupate în jurul capitalei, asuma vechile utilizări tradiţionale (piatră sfărâmată), alături de blocuri din piatră de talie, noutatea şi originalitatea acestui sistem de apărare.
Studiul structurilor portante din piatră dovedeşte însuşirea celor mai elaborate tehnici constructive ale epocii, începând de la sistemul de construcţie al fundaţiilor (folosirea crepidomei), până la elevaţia zidurilor de incintă cu parament din blocuri de talie. Apareiajul zidurilor de incintă certifică cunoaşterea şi utilizarea unor instrumente de măsură şi control cunoscute în lumea greco-romană, inclusiv marcarea blocurilor de piatră (cu litere greceşti), în funcţie de poziţia lor în cadrul structurilor portante, probată de descoperirile de la Sarmizegetusa Regia, Costeşti-Cetăţuie, Costeşti-Blidaru.
Cetatea dacică de la Costești-Blidaru, latura sudică, incinta B, detaliu litera grecească teta. Foto Ciprian Sandu. 06.2012
Alegerea formelor şi tehnicilor este adecvată geomorfologiei terenului şi necesităţilor strategice: modelul planimetric elenistic este adoptat, fie în întregime (Costeşti-Blidaru şi Luncani-Piatra Roşie), fie în părţile cele mai expuse unui eventual atac (Costeşti-Cetăţuie, Băniţa, Căpâlna). Astfel, la Costeşti-Cetăţuie, zidul de piatră din spatele celor două valuri de pământ are un traseu unghiular care acoperă părţile cele mai expuse, iar la Băniţa, frontul scurt al apărării este suplinit de o serie de ziduri frontale, dispuse la distanţe variabile pe panta abruptă. Cetăţile dacice din munţii Orăştiei utilizează sistematic tehnica de construcţie denumită murus Dacicus, care presupune ziduri de parament de piatră de talie (legate la nivelul fiecărei asize prin tiranţi de lemn) şi emplekton din piatră sfărâmată şi pământ bătut, adaptare originală a celor mai bune tradiţii ale arhitecturii militare elenistice. Diferenţa esenţială dintre zidul de tip elenistic şi murus Dacicus consistă în înlocuirea butiselor din piatră de talie prin cuplarea tiranţilor interiori din lemn, între cele două paramente, fixând şi rigidizând astfel asizele de piatră ale paramentului exterior. Grosimea zidurilor de incintă, astfel construite, variază între 1,40 - 2,00 m (Băniţa) şi 3,30 m (Costeşti-Cetăţuie, Costeşti- Blidaru, Sarmizegetusa Regia). Efectul ciclopic al structurilor constructive era accentuat de înălţimea zidurilor de incintă (6-8m); astfel, înălţimea zidurilor ce mărginesc terasa XI de la Sarmizegetusa Regia era de aproape 14 m.
Sarmizegetusa Regia, zid incintă. Foto Ciprian Sandu. 06.2012
Apareiajul zidurilor este de tip rectangular şi neregulat:; dispunerea butiselor la nivelul aceleiaşi asize respecta alternanţa (Costeşti-Cetăţuie- paramentul exterior al turnului locuinţă II; Costeşti-Blidaru- paramentul exterior al incintei a II-a; Grădiştea Muncelului - paramentul interior al zidului exterior al terasei XI.
Legătura între paramentele de piatră ale zidului, prin emplekton, se realiza nu numai transversal, radial sau pe diagonală în cazul colţurilor turnurilor sau în zonele de traseu unghiular; legături longitudinale, au fost sesizate, în spatele paramentului; în emplekton, la Costeşti-Cetăţuie (colţul de nord est al turnului- locuinţă II); Costeşti-Blidaru (turnul 4 al primei incinte); Căpâlna (turnul-locuinţă)
Exemplul cel mai elaborat se regăseşte la Costeşti-Blidaru (poarta turnului- locuinţă a primei incinte), unde legătura dintre parament şi emplekton era asigurată prin mici butise din piatră.
Cetatea dacică de la Costești Blidaru, turn locuință. Foto Ciprian Sandu. 06.2012
Cercetările arheologice au pus în evidenţă utilizarea agrafelor în coadă dublă de rândunică sau chiar prezenţa unor gujoane verticale din lemn.
Cetatea dacică de la Costești Blidaru, detaliu sistem construcție coadă de rândunica. Foto Ciprian Sandu. 06.2012
Agrafe metalice au fost descoperite numai la Sarmizegetusa Regia-Grădiştea de Munte. O legătură suplimentară, între blocuri vecine ale aceleiaşi asize sau între două asize succesive, era realizată prin dispunerea în cruce a blocurilor (Costeşti-Blidaru - incinta II, Căpâlna - turnul-locuinţă, Costeşti-Cetăţuie - turnu- locuinţă I; Sarmizegetusa Regia - zidul exterior al terasei XI). Paramentul din piatră de talie este caracteristic pentru zidurile de incintă (Costeşti-Cetăţuie, Costeşti-Blidaru, Căpâlna, Luncani-Piatra Roşie, Băniţa), zidurile de susţinere ale teraselor antropogene de la Costeşti-Cetăţuie, Băniţa, Sarmizegetusa Regia, Feţele Albe).
Cetatea dacică de la Costești Blidaru, detaliu sistem construire zid. Foto Ciprian Sandu. 06.2012
La Sarmizegetusa Regia, cercetarea arheologică a evidenţiat la zidurile de susţinere ale teraselor zonei sacre existenţa unor turnuri de apărare, dintre care cel mai remarcabil este turnul pentagonal al zidului exterior al terasei XI.
Sarmizegetusa Regia, turn pentagonal. Foto Ciprian Sandu. 06.2012
În cadrul sistemului defensiv al cetăţilor dacice din munţii Orăştiei au fost sesizate şi structuri mixte,)cum ar fi: structurile în formă de tablă de şah (alternanţa blocurilor de talie cu piatră sfărâmată) sesizate la Costeşti-Blidaru (părţile de vest şi sud-vest ale incintei a II-a). O structură mixtă de un tip special a fost evidenţiată la zidul de incintă nr 2 de la Luncani-Piatra Roşie: alăturarea unei duble palisade din pari de lemn şi pământ unui zid de incintă de tip murus Dacicus.
Capacitatea defensivă a sistemului de fortificaţii din munţii Orăştiei era mărită de turnurile bastioane (Costeşti-Cetăţuie, Costeşti-Blidaru, Luncani-Piatra Roşie) sau de platformele de luptă amenajate în spatele zidurilor de incintă (Costeşti-Cetăţuie, Costeşti-Blidaru) sau direct pe platforma stâncoasă (Băniţa).
Arcul realizat din piatră de talie pare a fi fost cunoscut de daci, după cum ne lasă să presupunem fragmentele descoperite la Luncani-Piatra Roşie - turnul 2 al primei incinte.
Scările monumentale cu trepte masive din piatră sunt cunoscute în toate fortificaţiile: Băniţa, Căpâlna, Costeşti-Cetăţuie, Luncani-Piatra Roşie, Grădiştea de Munte. Ele sunt amplasate fie la intrarea în spaţiul fortificat al incintei sacre de la Grădiştea de Munte, fie în interiorul fortificaţiilor, în vecinătatea turnurilor- locuinţă (Costeşti-Cetăţuie, Luncani-Piatra Roşie, Băniţa). Aspectul monumental al scărilor este accentuat de “balustrade" - ziduri construite în piatră de talie.
Cetatea dacică de la Costeşti Cetăţuia, scara monumentală. Foto Ciprian Sandu. 06.2012
Dalajele din piatră, sesizate mai ales în interiorul aşezărilor, aşezate direct pe sol au dimensiuni impresionante: la Sarmizegetusa Regia, drumul către zona sacră are o lărgime de circa 5 metri.
Sarmizegetusa Regia, drum pavat. Foto Ciprian Sandu. 06.2012
La Luncani-Piatra Roşie, un alt drum cu dalaj de calcar a fost sesizat arheologic în direcţia celei de a doua incinte a fortificaţiei, având şi o ramificaţie către clădirea absidată de pe platou.
Dacă pentru majoritatea aşezărilor dacice, ceremoniile aveau loc în spaţii sacre, în cetăţile şi aşezările din munţii Orăştiei, oficierea cultului s-a dezvoltat în jurul sanctuarelor, care se grupează, din punct de vedere planimetric, în următoarele tipuri:
- sanctuare circulare cu cameră-altar central, tip cunoscut la Sarmizegetusa Regia, Feţele Albe.
Sarmizegetusa Regia, marele sanctuar circular. Foto Ciprian Sandu. 06.2012
- sanctuare rectangulare de tip aliniament cu tamburi din piatră de calcar: Sarmizegetusa Regia, Costeşti-Cetăţuie, Costeşti-Blidaru, Luncani-Piatra Roşie.
Sarmizegetusa Regia, sanctuar mare calcar terasa XI. Foto Ciprian Sandu. 06.2012
Cetatea dacică de la Costeşti Cetăţuia, sanctuar NE. Foto Ciprian Sandu. 06.2012
Până în prezent, numai la Sarmizegetusa Regia a fost sesizată delimitarea spaţiului sacru - temenos, prin pilonii din piatră de calcar.
- sanctuare cu absidă orientată nord-nord-vest, cu altare decorative: Luncani-Piatra Roşie
- din a doua jumătate a sec. I p.Chr. se cunoaşte un alt tip, sanctuar de formă circulară cu cameră absidată, orientată pe o axă NNV-SSE, atestat mai ales în siturile dacice din munţii Orăştiei: Sarmizegetusa Regia şi habitatele de la Rudele, Meleia, Pustiosu.
Cetatea dacică Luncani-Piatra Roşie, sanctuar. Foto Ciprian Sandu. 06.2012
Sanctuarele circulare, mai puţin numeroase, au fost construite fie în întregime din lemn (fortificaţiile dacice de la Brad, jud.Bacău şi Pecica, jud. Arad), fie din piatră şi lemn (două sanctuare la Sarmizegetusa Regia, două la Feţele Albe (unul la Racoş, jud.Braşov).
Imixtiunea conducătorilor triburilor nord dunărene, sub Burebista şi unii din susccesorii săi (Dion Cassius, II, 22, Horaţiu,Satirae, II, 6, 51-52) în războaiele civile ale Republicii romane, raidurile lor în noile posesiuni romane de la Dunărea de Jos vor deschide seria expediţiilor punitive ale romanilor la Dunărea de Jos, paralel cu amplificarea sistemului de apărare al regatului dac.
În a doua jumătate a secolului I p. Chr., Dunărea inferioară devine centrul de greutate al politicii romane: limesul Dunării de Jos rămânea vulnerabil în faţa poftelor războinice ale "barbarilor", mai ales ale dacilor, deveniţi cei mai periculoşi vecini ai imperiului (Dion Cassius, LIV,36,2; Tacitus, Istorii, III, 46) subliniază faptul că dacii, mai metodici decât ceilalţi barbari, atacau în timpul raidurilor de la sud de Dunăre chiar fortificaţiile romane. Preeminenţa lor evidentă, cu toate eforturile romanilor de a echilibra situaţia, prin instalarea sarmaţilor între Tisa şi Dunăre, se explică prin reunificarea triburilor sub conducerea lui Scorilo ( Frontinus, Stratagemata, I, 40, 4.), cândva către mijlocul sec.I p.Chr. În orice caz, în timpul domniei lui Domiţian, limesul de la Dunărea de Jos devine mai important decât limesul Rinului, obsesia puterii imperiale până la dinastia Flavilor.
Anul 85 deschide seria războaielor dintre daci şi romani şi o nouă etapă în politica imperiului faţă de regatul dac: expediţiile imperiale sunt orientate către zona nord-dunăreană, în direcţia centrului de putere din munţii Orăştiei.
Relaţia clientelară dintre regatul dac si imperiu, formalizată în tratatul de pace din anul 89 (Dion Cassius, LXVII, 7, 2-4), chiar în momentul în care conducătorul regatului dac devenea Decebal, nu semnifică încetarea ostilităţilor, ci doar amânarea lor. Împăratul Domitian decide măsuri suplimentare de asigurare a liniei Dunării faţă de aceşti amici et socii imprevizibili.
Politica imperială la Dunărea de Jos intră într-o nouă fază odată cu domnia lui Traian. Continuarea expediţiilor de jaf ale dacilor la sud de Dunăre, reală sau construită de propaganda imperială, va crea elementele unui nou casus belli, ai cărui actori principali vor fi împăratul Traian şi Decebal, ultimul rege dac.
În primăvara anului 101, împăratul începe campania contra dacilor. Legiunile Pannoniei şi Moesiei Superior compun corpul expediţionar care obţine o primă victorie la Tapae. Cu toată diversiunea organizată de Decebal în Moesia Inferior, soldată cu victoria romană pe locul viitorului Tropaeum Traiani, Decebal a trebuit să facă faţă în anul 102 ,asaltului roman chiar în centrul regatului său, munţii Orăştiei. După ce trupele ajung chiar sub zidurile Sarmizegetusei Regia, regele dac se vede silit să ceară pace şi să presteze actul de deditio începând cu propria persoană, ca odinioară Vercingetorix în faţa lui Caesar.
Condiţiile păcii din 102 îi obligau pe daci să-şi demoleze fortificaţiile. De asemenea, pierdeau toate avantajele de asistenţă militară şi financiară obţinute prin pacea din anul 89, iar imperiul anexa deja o parte a teritoriului aflat sub autoritatea lui Decebal. Intenţiile de cucerire a Daciei devin evidente odată cu începerea construcţiei podului peste Dunăre la Pontes-Drobeta. Detaşamente ale trupelor romane patrulau “trans Danuvium, intra provinciam, Piroboridavae in praesidio, et Buridavae in vex(il)atione“, în timp ce Decebal căuta aliaţi printre celelalte populaţii barbare, inclusiv la regele parţilor, Pachorus II (Plinius cel Tânăr, Ad Traianum epistolae, 74, 1-2). Revolta antiromană a dacilor va duce la reluarea ostilităţilor şi confruntarea definitivă din anii 105-106. Decebal nu a mai putut opri avansul roman: cetăţile dacice, refăcute sau fortificate în grabă (Costeşti-Cetăţuie, Luncani-Piatra Roşie, Costeşti-Blidaru) sunt cucerite rând pe rând, şi Sarmizegetusa Regia este din nou încercuită şi asediată. Încercând să scape din capitala cucerită de romani, regele dac, urmărit de cavaleria romană, se sinucide pentru a nu cădea viu în mâinile învingătorilor. Capul său îi este prezentat lui Traian la Ranisstorum (Sub Cununi?), unde se afla cartierul general al împăratului, în apropierea Sarmizegetusei Regia.
În timpul războiului şi imediat după cucerire, toate fortificaţiile dacice sunt distruse. Regatul dac devine provincie romană, guvernată de un vir consularis, iar provinciei nou cucerite îi sunt afectate un număr considerabil de trupe auxiliare şi două legiuni (IIII Flavia şi XIII Gemina). Pe locul fostei capitale, Sarmizegetusa Regia, romanii vor menţine o garnizoană până la sfârşitul domniei lui Traian.
Civilizaţia dacilor, aşa cum o cunoaştem astăzi, graţie cercetărilor sistematice a trei generaţii de arheologi români, relevă valoarea istorică (concepţia munţilor fortificaţi) şi estetică (remarcabila sugestie a spaţiului sacru şi impenetrabil al divinităţii) a cetăţilor din munţii Orăştiei: o arhitectură sobră, care foloseşte efecte decorative rafinate, o arhitectură monumentală în piatră şi lemn, care nu dispreţuieşte alte materiale (argila, de exemplu). Ritmul căutat al coloanelor sanctuarelor, turnurile locuinţă plasate în punctele cele mai înalte ale fortificaţiilor, perfect integrate spiritului locului dau măsura acestei civilizaţii, credincioasă spiritului său interior şi materialelor sale tradiţionale.
In imaginarul colectiv, ansamblul cetăţilor dacice din munţii Orăştiei reprezintă un reper excepţional al istoriei anteromane, mai apoi latine a poporului român, iar secvenţa de trecut ilustrată de metopele Columnei ridicate la Roma, în forum-ul imperial al lui Traian, referinţa simbolică a apartenenţei noastre la istoria europeană.
Link: Programul Multianual de Cercetări Arheologice din Munţii Orăştiei, finanţat de către Ministerul Culturii din România și coordonat de către Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca - http://www.cetati-dacice.ro
Vizualizaţi Monumente UNESCO România pe o hartă mai mare
Anul înscrierii 1993, 1999, COD 596, 596 bis
1. Situl rural Câlnic, Cod LMI AB-II-s-A-00197 - album foto
2. Situl rural Prejmer, Cod LMI BV-II-s-A-11744 - album foto
3. Situl rural Viscri, Cod LMI BV-II-s-A-11841 - album foto
4. Situl rural Dârjiu, Cod LMI HR-II-s-A-12812 - album foto
5. Situl rural Saschiz, Cod LMI MS-II-s-A-15781 - album foto
6. Situl rural Biertan, Cod LMI SB-II-s-A-12327 - album foto
7. Situl rural Valea Viilor, Cod LMI SB-II-s-A-12581 - album foto
Sub acest titlu sunt înscrise în Lista Patrimoniului Mondial şapte localităţi a căror trăsătură comună este păstrarea structurii şi imaginii istorice, asociată cu prezenţa, pe teritoriul aşezării, a unei biserici fortificate exemplară pentru acest fenomen arhitectural tipic satelor de colonizare săsească din Transilvania.
Transilvania, regiune colinară aşezată în centrul României, a dobândit, de-a lungul istoriei sale, un peisaj cultural specific dat de convieţuirea, pe acest teritoriu nu foarte întins, a românilor, maghiarilor şi saşilor.
Saşii sunt o populaţie de origine germană, colonizată, începând cu secolul al XII-lea, pe "pământurile regale" din Transilvania. Colonizarea a fost iniţiată de regalitatea maghiară pentru consolidarea stăpânirii asupra acestui teritoriu de curând cucerit. Prima zonă mai întinsă ocupată de colonişti a fost "Provincia Sibiului" în sudul Transilvaniei. Colonizarea Ţării Bârsei, în sud-estul Transilvaniei, a fost încredinţată, în 1211, ordinului cavalerilor teutoni.
Colonizarea saşilor în pământurile regale s-a încheiat la începutul secolului al XIV-lea, localităţile fondate de aceştia (cca. 250) acoperind un teritoriu îngust, în sudul şi estul Transilvaniei, de-a lungul arcului carpatic. Dispoziţia geografică a acestor aşezări şi drumurile istorice dintre ele confirmă planul şi rolul colonizării.
Grupurile de coloni erau conduse de greavi. Aceştia organizau coloniile, trasau teritoriul, asigurau legătura între coloni şi regalitate. Ca mod de organizare a aşezărilor a fost aleasă "sesia flamandă", caracterizată prin grupuri compacte de gospodării, deoarece dădea un plus de coeziune colectivităţilor, ceea ce va fi decisiv pentru evoluţia lor ulterioară. În centrul aşezării sau pe o colină în imediata apropiere a acesteia se aflau biserica şi, adesea, locuinţa comitelui. Tipurile de sate datând din perioada colonizării - cu una sau două uliţe, cu pajişte interioară sau cu piaţă centrală - sunt uşor de recunoscut şi în prezent în structura localităţilor săseşti din Transilvania.
Colonii erau atraşi în Transilvania de acordarea de drepturi individuale. Confirmarea scrisă a drepturilor colonilor din Provincia Sibiului - Diploma Andreeană/Goldener Freibrief - a fost semnată în 1224 de regele Andrei al II-lea şi regla relaţiile între regalitate şi saşii din această Provincie. Drepturile prevăzute de Diplomă au constituit un reper pentru saşii din celelalte zone de colonizare, care s-au străduit să ajungă în posesia aceloraşi privilegii. În 1486, regele Mattia Corvinul a întărit privilegiile cuprinse în Diploma Andreeană pentru toţi saşii de pe pământurile regale. Tot atunci a luat naştere Universitatea Săsească Naţională, care, prin atribuţiile sale, a dat coeziune grupurilor de coloni veniţi din teritorii diferite şi în perioade diferite, formând o unitate etnică, juridică şi administrativă.
Reformele din 1781 ale împăratului Iosif al II-lea au redus privilegiile săseşti. Universitatea Naţională şi sistemul ei administrativ şi juridic s-au menţinut însă până în 1876.
Universitatea laică era ajutată în acţiunile sale de Universitatea ecleziastică. Importanţa acesteia a crescut după adoptarea Reformei în varianta Confesiunii Augustane, în 1572, când biserica evanghelică a devenit biserică naţională a saşilor.
Această evoluţie are ca fundal o istorie locală frământată, dominată de ameninţări interne şi externe. Primul eveniment catastrofal pentru coloniile în curs de constituire a fost năvălirea tătară din 1241-1242. Ca urmare, regalitatea a încurajat fortificarea localităţilor, iar colonii au aplicat practicile defensive din regiunile de origine: localitatea era lăsată pradă invadatorilor, comunitatea refugiindu-se într-o fortificaţie uşor accesibilă. Grupuri de localităţi apropiate au construit cetăţi de refugiu (ex. Saschiz), bisericile au fost înconjurate cu incinte fortificate (ex. Cisnădioara), turnurile vestice ale bisericilor au fost transformate în reduit.
Spre sfârşitul secolului al XIV-lea a apărut un nou pericol - invaziile turceşti. Ca şi în cazul invaziei tătare, regalitatea a preluat iniţiativa fortificării localităţilor, ajutată fiind de Universitate şi Biserică. Distrugerile produse de marea invazie turcă din 1491 au avut drept consecinţă fortificarea, în primul sfert al secolului al XVI-lea, a tuturor bisericilor din satele săseşti de pe pământurile regale (circa 200 biserici fortificate). Modelele de fortificare au fost oferite de fortificaţiile orăşeneşti. Au existat şi exemple, mai rare, de adaptare a vechilor cetăţi de refugiu (ex. Râşnov) sau de adaptare a locuinţelor nobiliare fortificate preluate de comunitatea săsească de la greavi, exemplarul cel mai bine păstrat fiind fortificaţia rurală din Câlnic. În interiorul fortificaţiilor au fost amenajate structurile care au permis continuarea vieţii cotidiene în aspectele sale esenţiale, chiar în caz de asediu - de la locuri de depozitare a proviziilor, fântâni, moară, cuptor de pâine şi până la şcoală. Vreme de peste două secole bisericile fortificate, devenite veritabil simbol al comunităţilor, au fost continuu adaptate la evoluţia armelor şi tehnicilor de atac. Au fost create astfel opere arhitecturale de excepţie, datorită folosirii adecvate a repertoriului de forme de arhitectură defensivă ale evului mediu european târziu.
Deşi fiecare biserică fortificată constituie o soluţie defensivă specială, acestea pot fi grupate în trei tipuri:
I.Bisericile cu incintă fortificată, tipice pentru zona plată a Ţării Bârsei, au instalaţiile defensive dispuse aproape exclusiv pe incintă, biserica fiind puţin sau deloc fortificată. Cea mai autentică imagine a acestui tip de fortificare este oferită de biserica cu incintă fortificată din Prejmer.
II.Bisericile fortificate, tipice pentru zonele colinare, au elementele defensive dispuse aproape în egală măsură pe biserică şi pe incintă. Bisericile au fost restructurate: navele laterale au fost desfiinţate, deasupra navei principale au fost ridicate etaje de apărare, turnul vestic a fost transformat în reduit iar corul a fost suprapus de un bastion. Biserica a fost înconjurată cu o incintă fortificată.
Remarcabile pentru complexitate amenajărilor defensive sunt biserica din Valea Viilor şi incinta triplă a bisericii din Biertan. La Viscri, fortificaţia cuprinde în modul cel mai egal şi armonios atât incinta cât şi biserica.
III. Bisericile-reduit, apărute la sfârşitul secolului al XV-lea, constituie ultima etapă în evoluţia fortificării bisericilor. Au fost construite biserici dotate dintru început cu o multitudine de instalaţii defensive şi incinte mai puţin fortificate. Prima biserică-reduit a fost cea construită în Saschiz, în 1496.
Modul de protejare a comunităţilor prin fortificarea bisericilor a fost preluat de aşezările secuieşti din vecinătate, exemplară pentru această influenţă fiind biserica fortificată din Dârjiu.
Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, bisericile fortificate şi-au pierdut funcţia defensivă. Ele au focalizat însă în continuare viaţa comunităţilor, concentrând, la interior sau în jurul lor, clădirile de folosinţă comună sau pe cele cu destinaţie specială ale comunităţilor: primăria, şcoala confesională, sala comunală, casa parohială evanghelică şi casele predicatorilor, etc.
Începând cu aceeaşi perioadă, favorizată de prosperitatea economică, ia naştere imaginea istorică a satului săsesc, cu gospodării compacte, fronturi continue de faţade de case alternând cu porţi înalte de zid şi curţi înconjurate de grajduri, şoproane şi şuri monumentale.
Reformele împăratului Iosif al II-lea, din 1781, în special decretul de concivilitate, care a abolit dreptul exclusiv de proprietate şi de cetăţenie al saşilor, permiţând şi altor etnii să se aşeze în aceste localităţi, a determinat apariţia cartierelor pe criterii etnice, grupate în jurul bisericilor proprii.
Imaginea, dominată de biserica fortificată, a localităţilor săseşti, puţin modificată în ultimele două secole, este completată de peisajul înconjurător, modelat de ocupaţiile tradiţionale.
Fiecare din cele şapte localităţi ale sitului UNESCO Sate cu biserici fortificate din Transilvania formează astfel "un tot coerent, o unitate cu valoare de identitate istorică, care are un echilibru şi o natură specifică cuprinzând în acelaşi timp organizări spaţiale, clădiri şi urme ale activităţilor umane care structurează mediul".
Vizualizaţi Monumente UNESCO România pe o hartă mai mare
cod LMI VL-II-a-A-09894, anul înscrierii 1993, COD 597
Satul Romanii de Jos, aparţinător Oraşului Horezu, judeţul Vâlcea
Complexul monahal Hurezi [Hurez, Hurezu, Horez], de la Romanii de Jos, este situat în nordul provinciei Olteniei, În depresiunea subcarpatică Hurezu, la cca. 5 km N de drumul naţional DN 67 ce face legătura între oraşele capitală de judeţ Râmnicu Vâlcea şi Târgu-Jiu, pe malul stâng al văii Romanilor, la cca. 570 m altitudine. Mănăstirea Hurezi este cel mai vast şi cel mai dezvoltat ansamblu monastic din Tara Româneasca. Prin elementele de ordin arhitectural şi artistic este un unicat nu doar în arhitectura româneasca, ci şi în cea a sud-estului Europei, o sinteză post-bizantina, fidelă tradiţiei ortodoxe, edificata atât după principiile ordonatoare ale Renaşterii italiene cât şi după tipicul marilor mănăstiri de la Muntele Athos.
Mănăstirea Hurezi, ctitoria domnitorului Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a fost începuta în 1690, completată şi extinsă de egumenii mănăstirii în mai multe etape: 1734 -1735, 1829 - 1854 şi 1854 - 1873.
Hurezii pun în evidentă un program complex, nou, niciodată reluat în Tara Româneasca, conceput potrivit unor trasee regulatoare renascentiste, după o axă orientată est-vest, cu o incinta principală de plan dreptunghiular - în centrul căreia se află "Biserica mare", catholiconul - şi patru schituri subordinate ansamblului major, amplasate în afară incintei mari, spre cele patru puncte cardinale.
"Biserica Mare", cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, era destinată să devină necropola a familiei lui Constantin Brâncoveanu. În epoca, Hurezii devin un mare centru artistic în jurul căruia s-a născut "stilul brâncovenesc", model de referinţă, cu o mare varietate de interpretări, până după 1800. Ansamblul de la Hurezi a încununat procesul de elaborare a unui ordin muntenesc, denumit de urmaşi "stilul brâncovenesc".
Vizualizaţi Monumente UNESCO România pe o hartă mai mare
Anul înscrierii 1993, 2010, COD 598 bis
1. Biserica "Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul" din satul Arbore, cod LMI SV-II-m-A-05487.01- album foto
2. Biserica "Adormirea Maicii Domnului şi Sfântul Gheorghe" a Mănăstirii Humor, cod LMI SV-II-m-A-05570.01 - album foto
3. Biserica "Buna-Vestire" a Mănăstirii Moldoviţa, cod LMI SV-II-m-A-05673.01 - album foto
4. Biserica "Înălţarea Sfintei Cruci" din Pătrăuţi, cod LMI SV-II-m-A-05581.01 - album foto
5. Biserica "Sfântul Gheorghe" a Mănăstirii "Sfântul Ioan cel Nou" din Suceava, cod LMI SV-II-m-A-05469.01 - album foto
6. Biserica "Sfântul Gheorghe" a Mănăstirii Voroneţ, cod LMI SV-II-m-A-05675.01 - album foto
7. Biserica "Învierea Domnului" a Mănăstirii Suceviţa, cod LMI SV-II-m-A-05651.01 - album foto
8. Biserica "Sfântul Nicolae" a Mănăstirii Probota, cod LMI SV-II-m-A-05592.01 - album foto
Motivaţia includerii lor in Lista Patrimoniului Mondial este data de unicitatea ansamblelor de picturi murale exterioare, particularizate prin întinderea lor pe întreaga suprafaţă a turlei si a zidurilor, prin coerenta si unitatea programului iconografic, prin semnificaţiile teologice cu multiple nuanţe militante ale mesajului lor, prin tehnica desăvârşită a combinării frescei de baza cu un finisaj „a secco”. In acelaşi timp, pictura interioara se remarca prin calitatea plastica excepţională a fiecărui ansamblu. In limitele unui program iconografic prestabilit, iconografii si pictorii din Moldova introduc nuanţări si soluţii plastice originale care conferă o pecete de ne-confundat ansamblelor realizate intre ultimele decenii ale secolului al XV-lea si jumătatea secolului al XVI-lea.
Intervalul ocupa domniile lui Stefan cel Mare (1457-1504) si ale urmaşilor săi direcţi Bogdan III (1504-1517), Stefan cel Tânăr (1517-1527) si Petru Rareş (1527-1538, 1541-1546). In special primul si ultimul au fost in mod constant si programatic antrenaţi in activitatea ctitoriceasca. In timpul domniei lui Stefan cel Mare se consolidează aşa-numitul "stil moldovenesc" in arhitectura dar si principalele programe iconografice pentru interior, perpetuate până târziu, in secolul al XVII-lea.
Relaţia arhitectura-pictura cunoaşte in acest interval de câteva decenii o evoluţie deosebit de interesanta, care aduce o nota originală in contextul artei post-bizantine.
In aceeaşi sferă de probleme se înscrie si apariţia picturii exterioare. Remarcată de multa vreme ca un fenomen specific Moldovei de nord (Bucovina), pictura murala exterioara a beneficiat de atenţia cercetătorilor nu numai sub aspectul iconografiei si realizării plastice si tehnice, dar si sub cel mai sensibil si mai supus interpretărilor, cel al semnificaţiei si al motivaţiei apariţiei însăşi ca manifestare particulara. De la absolutizarea mesajului politic militant anti-otoman prin invocarea divinităţii, pornind de la scena cu conotaţii istorice a Asediului Constantinopolului, dar extinsa asupra întregului program exterior, la conferirea unei note teologal-escatologice, la fel de exclusiviste, care îşi are punctul de plecare in Judecata de apoi si in ceea ce se cheamă de regula "Rugăciunea Tuturor Sfinţilor", pictura murala exterioara a fost percepută diferit, in lipsa unor surse contemporane care sa îi fi desluşit menirea. Amploarea suprafeţelor pictate si numărul mare de biserici la care s-a păstrat cel puţin indica un impact puternic in epoca, ca o dovada de spiritualitate particulara comuna comanditarilor, pictorilor si masei de credincioşi căreia îi era destinată.
Vizualizaţi Monumente UNESCO România pe o hartă mai mare
• Biserici din Moldova - Anul înscrierii 1993, COD 598
1. SV-II-m-A-05487.01 Biserica Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul din satul Arbore
2. SV-II-a-A-05570, Biserica Adormirea Maicii Domnului şi Sfântul Gheorghe a fostei Mănăstiri Humor
3. SV-II-a-A-05673, Biserica Buna Vestire a Mănăstirii Moldoviţa
4. SV-II-m-A-05581.01, Biserica Sfânta Cruce din Pătrăuţi
5. SV-II-m-A-05469.01, Biserica Sfântul Gheorghe din Suceava
6. SV-II-a-A-05675, Biserica Sfântul Gheorghe a fostei Mănăstiri Voroneţ
7. SV-II-a-A-05651, Mânăstirea SUCEVIŢA 1581
8. SV-II-a-A-05592, Mănăstirea Probota
Motivaţia includerii lor in Lista Patrimoniului Mondial este data de unicitatea ansamblelor de picturi murale exterioare, particularizate prin întinderea lor pe întreaga suprafaţă a turlei si a zidurilor, prin coerenta si unitatea programului iconografic, prin semnificaţiile teologice cu multiple nuanţe militante ale mesajului lor, prin tehnica desăvârşită a combinării frescei de baza cu un finisaj „a secco”. In acelaşi timp, pictura interioara se remarca prin calitatea plastica excepţională a fiecărui ansamblu. In limitele unui program iconografic prestabilit, iconografii si pictorii din Moldova introduc nuanţări si soluţii plastice originale care conferă o pecete de ne-confundat ansamblelor realizate intre ultimele decenii ale secolului al XV-lea si jumătatea secolului al XVI-lea.
Intervalul ocupa domniile lui Stefan cel Mare (1457-1504) si ale urmaşilor săi direcţi Bogdan III (1504-1517), Stefan cel Tânăr (1517-1527) si Petru Rareş (1527-1538, 1541-1546). In special primul si ultimul au fost in mod constant si programatic antrenaţi in activitatea ctitoriceasca. In timpul domniei lui Stefan cel Mare se consolidează aşa-numitul "stil moldovenesc" in arhitectura dar si principalele programe iconografice pentru interior, perpetuate până târziu, in secolul al XVII-lea.
Relaţia arhitectura-pictura cunoaşte in acest interval de câteva decenii o evoluţie deosebit de interesanta, care aduce o nota originală in contextul artei post-bizantine.
In aceeaşi sferă de probleme se înscrie si apariţia picturii exterioare. Remarcată de multa vreme ca un fenomen specific Moldovei de nord (Bucovina), pictura murala exterioara a beneficiat de atenţia cercetătorilor nu numai sub aspectul iconografiei si realizării plastice si tehnice, dar si sub cel mai sensibil si mai supus interpretărilor, cel al semnificaţiei si al motivaţiei apariţiei însăşi ca manifestare particulara. De la absolutizarea mesajului politic militant anti-otoman prin invocarea divinităţii, pornind de la scena cu conotaţii istorice a Asediului Constantinopolului, dar extinsa asupra întregului program exterior, la conferirea unei note teologal-escatologice, la fel de exclusiviste, care îşi are punctul de plecare in Judecata de apoi si in ceea ce se cheamă de regula "Rugăciunea Tuturor Sfinţilor", pictura murala exterioara a fost percepută diferit, in lipsa unor surse contemporane care sa îi fi desluşit menirea. Amploarea suprafeţelor pictate si numărul mare de biserici la care s-a păstrat cel puţin indica un impact puternic in epoca, ca o dovada de spiritualitate particulara comuna comanditarilor, pictorilor si masei de credincioşi căreia îi era destinată.
• Mănăstirea Horezu, VL-II-a-A-09884, Anul înscrierii 1993, COD 597
Satul Romanii de Jos, aparţinător Oraşului Horezu, judeţul Vâlcea
Complexul monahal Hurezi [Hurez, Hurezu, Horez], de la Romanii de Jos, este situat în nordul provinciei Olteniei, În depresiunea subcarpatică Hurezu, la cca. 5 km N de drumul naţional DN 67 ce face legătura între oraşele capitală de judeţ Râmnicu Vâlcea şi Târgu-Jiu, pe malul stâng al văii Romanilor, la cca. 570 m altitudine.
Mănăstirea Hurezi este cel mai vast şi cel mai dezvoltat ansamblu monastic din Tara Româneasca. Prin elementele de ordin arhitectural şi artistic este un unicat nu doar în arhitectura româneasca, ci şi în cea a sud-estului Europei, o sinteză post-bizantina, fidelă tradiţiei ortodoxe, edificata atât după principiile ordonatoare ale Renaşterii italiene cât şi după tipicul marilor mănăstiri de la Muntele Athos.
Mănăstirea Hurezi, ctitoria domnitorului Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a fost începuta în 1690, completată şi extinsă de egumenii mănăstirii în mai multe etape: 1734 -1735, 1829 - 1854 şi 1854 - 1873.
Hurezii pun în evidentă un program complex, nou, niciodată reluat în Tara Româneasca, conceput potrivit unor trasee regulatoare renascentiste, după o axă orientată est-vest, cu o incinta principală de plan dreptunghiular - în centrul căreia se află "Biserica mare", catholiconul - şi patru schituri subordinate ansamblului major, amplasate în afară incintei mari, spre cele patru puncte cardinale.
"Biserica Mare", cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, era destinată să devină necropola a familiei lui Constantin Brâncoveanu. În epoca, Hurezii devin un mare centru artistic în jurul căruia s-a născut "stilul brâncovenesc", model de referinţă, cu o mare varietate de interpretări, până după 1800. Ansamblul de la Hurezi a încununat procesul de elaborare a unui ordin muntenesc, denumit de urmaşi "stilul brâncovenesc".
• Sate cu biserici fortificate din Transilvania - Anul înscrierii 1993, 1999, COD 595, 596
Sub acest titlu sunt înscrise in Lista Patrimoniului Mondial şapte localităţi ce cuprind: in 1993 cetatea bisericeasca din Biertan / Birthalm împreună cu nucleul satului; in 1999, in extensia poziţiei Biertan, au fost incluse in patrimoniul mondial alte şase localităţi cu cetăţi si biserici fortificate din Transilvania pentru ca civilizaţia săsească pe cale de dispariţie sa fie reprezentată mai complex: Câlnic / Kellig (jud. Alba), Prejmer / Tartlau (jud. Brasov), Saschiz / Keisd (jud. Mures), Valea Viilor Wurmloch (jud. Sibiu), Viscri – Deutsch - Weisskirch (jud. Brasov).
Aceste situri au ca trăsătură comuna păstrarea structurii si imaginii istorice, asociata cu prezenta, pe teritoriul aşezării, a unei biserici fortificate exemplara pentru acest fenomen arhitectural tipic satelor de colonizare săsească din Transilvania.
Saşii sunt o populaţie de origine germana, colonizată, începând cu secolul XII, pe „pământurile regale” din Transilvania. Colonizarea a fost iniţiată de regalitatea maghiara pentru consolidarea stăpânirii asupra acestui teritoriu de curând cucerit. Prima zona mai întinsă ocupata de colonişti a fost „provincia Sibiului” in sudul Transilvaniei. Colonizarea Tarii Bârsei, in sud-estul Transilvaniei, a fost încredinţată in anul 1211 ordinului cavalerilor teutoni. Colonizarea saşilor pe „pământurile regale” s-a încheiat la începutul secolului XIV, localităţile fondate de aceştia (circa 250) acoperind un teritoriu îngust, in sudul si estul Transilvaniei, de-a lungul arcului Carpatic.
Aceasta evoluţie are ca fundal o istorie locală frământată, dominată de ameninţări interne si externe. Primul eveniment catastrofal pentru coloniile in curs de constituire a fost năvălirea tătară din 1241 - 1242. Ca urmare, regalitatea a încurajat fortificarea localităţilor, iar colonii au aplicat practicile defensive din regiunile de origine: localitatea era lăsată prada invadatorilor, comunitatea refugiindu-se in fortificaţie. Grupuri de localităţi apropiate au construit cetăţi de refugiu (ex. Saschiz), bisericile au fost înconjurate cu incinte fortificate (ex. Cisnădioara), turnurile vestice ale bisericilor au fost transformate in turnuri de apărare.
Spre sfârşitul secolului XIV a apărut un nou pericol - invaziile turceşti. Ca si in cazul invaziei tătare, regalitatea a preluat iniţiativa fortificării localităţilor, ajutată de Universitate si Biserică. Distrugerile produse de marea invazie turca din 1491 au avut drept consecinţă fortificarea, in primul sfert al secolului XVI, a tuturor bisericilor din satele săseşti de pe pământurile regale (circa 200 biserici fortificate). Modelele de fortificare au fost oferite de fortificaţiile orăşeneşti. Au existat si exemple, mai rare, de adaptare a vechilor cetăţi de refugiu (Rasnov) sau de adaptare a locuinţelor nobiliare fortificate preluate de comunitatea săsească de la greavi, exemplarul cel mai bine păstrat fiind fortificaţia rurala din Calnic. In interiorul fortificaţiilor au fost amenajate structurile care au permis continuarea vieţii cotidiene in aspectele sale esenţiale, chiar in caz de asediu, de la locuri de depozitare a proviziilor, fântâni, moara, cuptor de pâine si până la scoală. Vreme de peste doua secole bisericile fortificate, devenite veritabil simbol al comunităţilor, au fost continuu adaptate la evoluţia armelor si tehnicilor de atac. Au fost create astfel opere arhitecturale de excepţie, datorita folosirii adecvate a repertoriului variat de forme ale evului mediu european târziu in materie de arhitectură defensivă
Spre sfârşitul secolului XVIII, bisericile fortificate si-au pierdut funcţia defensiva. Ele au focalizat in continuare viaţa comunităţilor, concentrând, la interior sau in jur, clădirile de folosinţa comuna sau cu destinaţie speciala ale comunităţilor: primăria, şcoala confesionala, sala comunala, casa parohiala evanghelica si casele predicatorilor, etc.
Începând cu aceeaşi perioada, favorizata de prosperitatea economica, ia naştere imaginea istorica a satului săsesc, cu fronturi continue de faţade in alternanta cu garduri înalte de zid si curţi închise de anexe monumentale. Reformele din 1781, in special decretul de concivilitate care a abolit dreptul exclusiv de proprietate si cetăţenie al saşilor, permiţând si altor etnii aşezarea in aceste localităţi, a determinat apariţia cartierelor pe criterii etnice, grupate in jurul bisericilor.
Imaginea, dominată de biserica fortificata, a localităţilor săseşti, puţin modificata in ultimele doua secole, este completata de peisajul modelat de ocupaţiile tradiţionale.
1. AB-II-a-A-00196, Calnic Ansamblul "Cetate" (Burgviertel
2. HR-II-m-A-12813.01, Darjiu Ansamblul Bisericii unitariane Darjiu, com. Darjiu
3. Valea Viilor , SB-II-a-A-12582
4. Prejmer , BV-II-a-A-11745
5. MS-II-a-A-15782, Saschiz Biserica evanghelică fortificată, sec. XIV - XV
6. Biertan, SB-II-a-A-12328
7. Viscri BV-II-a-A-11843
• Cetăţile Dacice din Munţii Orăştiei - Anul înscrierii 1999, COD 906
1. HD-I-s-A-03190 Sarmizegetusa Regia - Grădiştea de Munte
2. HD-I-s-A-03178, Cetatea dacică de la Costeşti Cetăţuia
3. HD-I-s-A-03181, Cetatea dacică de la Costeşti Blidaru
4. HD-I-s-A-03200, Cetatea dacică Luncani-Piatra Roşie
5. HD-I-s-A-03156, Cetatea dacică de la Băniţa
6. AB-I-s-A-00020 , Cetatea dacică de la Căpâlna
• Centrul Istoric Sighişoara, cod LMI MS-II-s-A-15806, anul înscrierii 1999, COD 902
• Biserici de Lemn din Maramureş - Anul înscrierii 1999, COD 904
In Maramureş se afla unele dintre cele mai reprezentative monumente ale arhitecturii de lemn din tara noastră, adevărate capodopere ale genului, fiind fără îndoială una din culmile artei de a construi in lemn de pe continentul nostru.
Numeroase biserici de lemn, ce sunt datate in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, reprezintă, de fapt, tipuri arhitectonice mai vechi cu câteva secole. In mod frecvent, bisericile erau reclădite pe acelaşi loc unde mai fusese o biserica, iar reparaţiile si restaurările se făceau treptat, prin înlocuirea unor grinzi sau a şindrilei, forma arhitectonica si chiar unele detalii decorative păstrându-se aidoma.
Arhitectura Maramureşului a fost modelata firesc in lemnul pe care aceasta regiune muntoasa, bogata in păduri si râuri, îl oferă cu generozitate.
Din punct de vedere al planimetriei, la bisericile maramuresene se constata unitatea de concepţie, edificiile fiind ridicate pe sistemul de plan folosit de întreaga arhitectura medievala românească si caracteristica cultului ortodox. Cele trei încăperi tradiţionale: absida altarului, naosul si pronaosul se înşiruie pe axa est-vest, uneori având spre apus un pridvor deschis.
La prima vedere, bisericile Maramuresului impresionează prin dimensiunile lor neobişnuite construcţiilor de lemn, monumentalitatea ce o degaja, perfecţiunea proporţiilor alese, sobrietatea motivelor decorative.
Valoarea artistica a bisericilor de lemn consta in admirabila proporţionare a volumelor, in armonia stabilita intre părţi si întreg. Rezultate ale unei continuităţi milenare de practicare a artei construcţiilor din lemn, in care s-a operat o sinteza perfecta a materialului, formelor si peisajului, aceste însuşiri conferă monumentelor religioase o unitate arhitectonica remarcabila, in care ştiinţa folosirii spaţiului se manifesta in linii ce exprima totodată gratie si putere, îndrăzneală si măsură.
Decorul bisericilor de lemn maramuresene este menit sa sublinieze trăsăturile esenţiale ale monumentului. Strâns legata de arhitectura monumentelor, de modul in care au fost concepute volumele, este sculptura, ce subliniază anumite elemente ale construcţiei. Tehnica si ornamentica nu diferă de cea folosita la casele de lemn din aceasta regiune. In special exteriorul este decorat cu sculptura si crestături. Lipsa culorii este înlocuită aici de jocul umbrelor si al luminii, ce face ca suprafeţele sa fie mai mişcate.
Considerate ca o realizare specifica, bisericile româneşti fac parte din marea familie a arhitecturii de lemn europene, despre care Lucian Blaga scria ca sunt printre cele mai preţioase si mai fără de rezerva admirate produse ale geniului nostru popular.
Un număr de opt biserici, capodopere ale arhitecturii de lemn din Maramures, au fost înscrise pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, reprezentând simbolic sutele de monumente istorice din aceasta categorie răspândite in toate regiunile României, fiind o remarcabila contribuţie românească la tezaurul cultural al umanităţii.
1. Biserica Intrarea în Biserica Maicii Domnului (Bârsana) MM-II-m-A-04517
2. Biserica Sfântul Nicolae (Budeşti) MM-II-m-A-04530
3. Biserica Sfânta Paraschiva (Deseşti) MM-II-m-A-04566
4. Biserica Naşterea Maicii Domnului (Ieud-Deal) MM-II-a-A-04587
5. Biserica Sfântul Arhanghel (Plopiş) MM-II-m-A-04604
6. Biserica Sfânta Paraschiva (Poienile Izei) MM-II-m-A-04605
7. Biserica Sfântul Arhanghel (Rogoz) MM-II-m-A-04617
8. Biserica Sfântul Arhanghel (Surdeşti) MM-II-m-A-04769.01
Rapport pour 2007 sur l’état de conservation du bien inscrit sur la Liste du patrimoine mondial ″Le centre historique de Sighişoara″
Rapport (pdf), annexe 1 (pdf), annexe 2 (pdf), annexe 3 (pdf), annexe 4 (pdf), annexe 5 (pdf).
Rapport pour 2010 sur l’état de conservation du bien inscrit sur la Liste du patrimoine mondial ″Le centre historique de Sighişoara″
Rapport (pdf), annexe 1 (pdf), annexe 2 (pdf), annexe 3 (pdf), annexe 4 (pdf), annexe 5 (pdf), annexe 6 (pdf), annexe 7 (pdf).
Rapport pour 2012 sur l’état de conservation du bien inscrit sur la Liste du patrimoine mondial ″Le centre historique de Sighişoara″
Rapport (pdf), annexe 1 (pdf), annexe 2 (pdf), annexe 3 (pdf), annexe 4 (pdf), annexe 5 (pdf), annexe 6 (pdf), annexe 7 (pdf), annexe 8 (pdf), annexe 9 (pdf), annexe 10 (pdf), annexe 11 (pdf).
